Amprentele nemiloase ale timpului

De ce e atât de nemilos timpul cu oamenii? Sau, poate, pur și simplu, oamenii sunt prea neglijenți cu ei înșiși și atunci timpul își pune amprenta într-un mod mai evident asupra lor?

Întâlnesc des oameni marcați crunt de timp. Sufletește și trupește. Și uneori sunt surprinsă, rămân cumva contrariată și nu văd firescul situației.

Aseară, într-un parc, am întâlnit o fostă colegă din facultate, o fată pe care n-o mai văzusem tocmai de atunci, în urmă cu nouă ani, când am susținut licența primei facultăți. Mă întrebasem deseori pe unde o fi și ce drum și-o fi ales în viață.

În facultate era una dintre fetele de top ale grupei noastre. Suficient de drăguță cât să aibă mereu băieți în jurul ei, suficient de isteață cât să treacă cu bine peste obstacolele studenției. Genul de fată care părea să se descurce în orice situație, promițând un viitor dacă nu strălucit cel puțin unul bun, reușit. O fată cochetă, în gesturi și ținută.

Aseară am zărit-o în parc. Minute bune a trebuit să mă conving că e ea. Dacă, la un moment dat, n-ar fi strigat-o cineva pe nume, tot nesigură eram. Vedeam o femeie ștearsă, prea ștearsă, lipsită de încrederea și stăpânirea de sine care păreau să-i fie însoțitori în anii facultății, vedeam o femeie neglijentă, cu gesturi delăsătoare, cu mâinile în șold, vorbind pe un ton absent copilului de lângă ea. O femeie tânără dar îmbătrânită. Nu de ani, de viață, probabil.

N-am putut, pentru o clipă, să nu mă întreb dacă nu e ea, cumva, doar o oglindă care reflectă ceea ce și eu sunt, doar și peste mine a trecut același număr de ani dar m-am scuturat repede de gândurile astea… și știu că m-am privit întotdeauna cu ochi critic și nu sunt prea indulgentă eu cu mine însămi dar, în același timp, vreau să cred că timpul nu a pus o amprentă atât de dură asupra mea. Anii pe care îi am îi simt prin multe feluri, prin sentimentul că am trăit atât de multe (și în același timp puține), prin ideile și dorințele care nu mai pot fi atât de îndrăznețe și nechibzuite pe cât erau, prin măsura la îmbrăcăminte care a urcat o treaptă (hai să zicem că era prea jos acum zece ani) dar vreau să cred că spiritual nu am îmbătrânit. Că, indiferent dacă sunt tristă sau plină de viață, indiferent dacă plâng sau mă bucur, e în mine o vitalitate care mă poartă mereu spre înainte. Și înainte nu poate fi decât mai bun față de ceea ce a fost în trecut. Adică, cumva, sunt tot eu dar o variantă îmbunătățită, nu una erodată de anii care trec. Și atunci, cumva, mă văd pe același drum. Urcând.

Voi, cum simțiti că vă schimbă anii care trec? Vă liniștesc și vă moderează sau, dimpotrivă, vă dau avânt? Îi simțiți, vă apasă sau mergeți cu seninătate înainte acceptând firesc schimbările, simțindu-vă tineri? Cum și-a pus timpul asupra voastră și cum v-a schimbat față de, să zicem, ceea ce ați fost cu zece ani în urmă? Și, peste încă zece ani, cum vă vedeți?

Ce credeți, îmbătrânim pentru că timpul trece sau pentru că ne lăsăm în voia îmbătrânirii? Nu suntem datori față de noi înșine să nu ne dăm bătuți în fața timpului nemilos?

(bine, accept, legat de colega mea, și ideea că, poate, ea se simte bine în pielea ei așa cum e acum, diferența între ceea ce a fost și ceea ce e neafectând-o. tot ce-am expus e punctul meu de vedere și nu acuz, nici nu judec, doar emit niște păreri. și niște temeri personale.)

 

Gând aiurea. 56.

” Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nimănui nu-i trece prin cap să se schimbe pe sine însuşi.” – Lev Tolstoi

Şi totuşi, cele mai multe probleme de-ale noastre pornesc de la noi înşine, din interiorul nostru. Şi chiar dacă suntem conştienţi de lucrul ăsta, tot ni se pare mai uşor - şi mai firesc – să se schimbe toate ale lumii ce ne înconjoară, decât să ne schimbăm noi. De ce?

Schimbări…

Mă întreba, aici, Roşcăţica, dacă sunt adepta schimbărilor radicale. Şi m-am gândit atunci că am nevoie să fac o căutare, în memoria mea, şi a calculatorului, ca să pot exemplifica.
Cred că nu, nu sunt adeptă a schimbărilor, cred că îmi place ideea de statornicie dar… uneori, din varii motive, simt nevoia de ceva, altceva. Şi atunci, clar, schimbările n-au cum să fie altfel decât radicale. Indiferent că e vorba de frizură, stil vestimentar sau design ambiental (asta ca să înţelegeţi că mă apuc uneori şi întorc casa pe dos, din nevoia de nou)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În ceea ce priveşte frizura, asta e cea mai radicală schimbare, având în vedere că am fost/sunt, cam 90% din viaţă o purtătoare de păr lung şi eventual, mediu. Înainte să-l tund scurt, cum se vede în prima poză, făcută în vara lui 2006, îl aveam un pic mai lung decât e acum (cea de-a doua poză, din 15 ianuarie 2012), deci, foarte lung. A fost o schimbare radicală, mi-aduc aminte că nici măcar coafezei nu i s-a părut bună ideea mea dar n-am avut nici un regret, m-am simţit bine şi aşa. Da, de la un timp nu mai aveam răbdare şi-l vroiam iar lung… Cât despre culoare, deşi am cochetat o vreme, în timpuria mea tinereţe, cu un blond de-ăla nordic, care mi se pare mie şi acum minunat, mizez pe natural din comoditate, pur şi simplu.
Cam asta e cu schimbările, la mine.
La voi, cum e? Vă plac, aveţi nevoie de ele?

O altă viaţă?

Ne dorim, de multe ori, să avem o altă viaţă.
Îi privim pe ceilalţi şi, uneori, am vrea să fim în locul lor, ne spunem că ei sunt mai fericiţi decât noi. Că ei au mai puţine griji. Îi vedem zâmbind şi ne imaginăm că lumea lor e formată doar din bucurii şi relaxări. Că îşi trăiesc viaţa cu mai multă bucurie. Că le merge mai bine din punct de vedere material. Că călătoresc mai mult. Că sunt iubiţi mai mult. Că primesc mai mult. Că au mai mult. Din toate.

Nu ne gândim că, fără îndoială, şi-n spatele aparenţelor lor se ascund probleme, apăsări, tristeţi. N-o facem. Pentru că, nemulţumiţi fiind de propriile noastre neajunsuri, vedem la ceilalţi doar ceea ce nouă ne lipseşte. Când, apăsaţi de griji, privim în jur, îi vedem mai mult pe cei cărora le e mai bine. Nu şi pe cei cărora le e mai rău.

Desigur, pentru fiecare dintre noi, problemele noastre sunt cele mai mari, cele mai grele, cele mai importante. Cumva, e şi normal să fie aşa. Că ele sunt cele care ne solicită cel mai mult, sunt cele care ne preocupă cel mai mult, pentru că pe alea le trăim în totalitate. Problemele celorlalţi, oricât de mult ne-ar afecta, nu ne subjugă aşa cum o fac ale noastre.
Nici nu ni se par atât de impovărătoare. Poate şi pentru că nu le percepem întotdeauna exact aşa cum sunt deoarece ceilalţi nu ne lasă să-i vedem împovăraţi. Poate pentru că au un mod aparte de-a-şi duce poverile. Poate pentru că, deşi plâng pe dinăuntru, preferă să le zâmbească celorlalţi. Îi invidiem pe oameni pentru că nu vedem dincolo de aparente?

În plus, oricum, chiar dacă am avea şansa la o altă existenţă, lucrurile le-am face tot în felul nostru. Chiar dacă am putea să ne întoarcem la un anumit punct, chiar dacă am avea şansa de-a modifica ceva, amprenta care s-ar pune asupra hotărârilor ar fi tot cea personală, cea care ne caracterizează. Poate am schimba ceva, poate am merge pe un al drum, poate unele lucruri le-am trăi altfel, poate… dar, cine ştie ce înseamnă acest “poate” şi cât de mult ar însemna el o modificare în bine?

Poate că… poate că, de fapt, existenţa care ni se potriveşte cel mai bine e cea pe care o trăim, viaţa pe care o parcurgem. Aşa cum putem, în felul nostru.

Voi, v-aţi dori să trăiţi o altă viaţă? Sau, măcar, să schimbaţi câte ceva?