Aventuri de dincolo de timp…

Timpul. Mereu alergăm pentru a câștiga timp. Pentru una, pentru alta. Și, absolut orice am face, timpul tot ni se pare scurt, tot îl simțim cum ni se scurge indiferent printre degete. Și tot simțim că pierdem.

Însă uneori, fără voia noastră, suntem azvârliți într-o lume în care timpul capătă cu totul alte nuanțe și, chiar dacă nu stă pe loc, cu siguranță e măsurat altfel, în funcție de niște lucruri care devin prioritare fără drept de apel.

Deci, da, sunt în locul în care nu ai nimic de făcut și totuși, nici timp de nimic nu e. Suntem cazați, puștiul și cu mine, la etajul unsprezece al marelui hotel, spitalul municipal, secția pediatrie.
Puștiu’ a făcut pneumonie și, uite așa, ne-am ales cu un concediu forțat într-o lume de nedorit. Lumea care te obligă să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cea a sănătății.

E a patra zi. A trecut perioada critică, cu febră mare, puștiu’ merge spre bine, tratamentul, cum era și firesc, dă rezultate bune. Acum, că partea mai grea, în care puștiul avea nevoie de toată atenția, a trecut, mi-e din ce în ce mai greu să ignor tot ceea ce e în jur. O lume mult prea aglomerată (mda, uitasem cum e să împarți o cameră de aproximativ 3×3 cu încă două mămici și doi copii), mult prea colorată (ei, cum să ferești un băiețel dornic de joacă de o gloată nesfârșită de copii cu ten întunecat, haine murdare și muci pe post de hrană?), mult prea meschină (indignarea împotriva acestui lucru o exprimasem în postul despre mită). O lume căreia i te supui pentru că știi că e necesar și, din motivul acesta, anormalul devine, cumva, normal.

E o lume în care sentimentul de detenție e în cruntă concurență cu cel de timp pierdut. Cerul, priveliștea orașului și internetul sunt cele care mă ajută în ceea ce privește sentimentul de privare de libertate. Cât despre timp… timpul rupt de realitatea vieții de zi cu zi, încerc să fie un timp câștigat într-un alt mod. Timp petrecut cu puștiul. Și, privite așa, lucrurile nu mai par atât de rele.

Deci, ziceam că totul e în funcție de modul în care privești lucrurile… poza de mai sus e făcută în exact același loc, de pe același balcon al spitalului, la o zi distanță față de poza din postul privitor la perspective… dar e altfel, nu? Era acolo un soare care apunea…

Doar așa, de dor. În imagini. (4)

Dacă tot se încăpățânează iarna asta să nu plece – bine, știu, de ce s-ar grăbi, încă e în timpul ei, de drept – și orașul să arate mohorât, ca în poza asta…

… m-am gândit s-o înveselesc un pic aducându-mi aminte de activități de iarnă menite să încălzească. Trup și suflet.

Patinoar. Milano.

Ne-a ieșit așa, cam șifonat. Ne iertați, era seară.

Cavnic. Zăpadăăă.

Și iarna se poate zbura.

Iarna poveștilor. Viena.

Seară liniștită să aveți. Și-o duminică cu soare!

Cine e Puştiu´?

Cine e Puştiu´ cred că ştiţi cu toţii, cei care mă citiţi. E fiul meu, năzdrăvanul de 3 ani şi jumătate, un copil frumos, isteţ şi c-o poftă de viaţă debordantă. Un copil unic, ca toţi copiii.

De ce puştiu´, asta e, de fapt, întrebarea la care voi încerca să răspund pentru că, se pare, stârneşte mai multe întrebări decât aş fi crezut.
Deci, de ce Puştiu´ şi nu fiul meu, Marc, îngeraşul, prinţişorul, copilul, găluşca (cum îi spuneam când era bebeluş) sau, cine ştie ce alt apelativ de alint?!

Îi spun puştiu’ pentru că simt că i se potriveşte. Copilul meu e cea mai mare realizare a mea, clar, şi e singura fiinţă de pe lumea asta pentru care n-aş sta pe gânduri orice ar trebui să fac. Nimic din tot ce-am făcut, în tot decursul vieţii mele, nu se poate compara cu faptul că sunt mama unui pui de om. Faptul că sunt părinte e, pentru mine, în aceeaşi măsură, o bucurie incredibilă şi-o teamă nemăsurată. Dar e, mai presus de toate, cea mai mare responsabilitate a vieţii mele. E o datorie care mi-apasă, uneori, umerii, mai mult decât simt eu că pot duce. Şi e pentru totdeauna, clar.

Îi spun puştiu´ pentru că nu simt că e proprietatea mea, nu simt că el îmi aparţine mie ci eu îi aparţin lui, pentru că eu am ales să fie şi îi sunt datoare cu tot ceea ce pot să fac pentru el, pentru că-l văd ca pe un omuleţ aparte, cu personalitate proprie, extrem de bine definită, cu propriile alegeri şi propriile asumări ale consecinţelor (bine, aici avem mult de lucru, desigur!). E un mic ştrengar dar îmi place de el aşa cum e, chiar dacă îmi dă multă bătaie de cap. Pentru mine, faptul că e aşa încăpăţânat, că nu renunţă la părerile lui, că încearcă să facă toate cum vrea el, sunt semnele unei personalităţi puternice, ale unui om care vrea şi se străduieşte să lupte pentru ce doreşte. Şi aşa îl vreau, un om puternic. Şi independent. Da, poate că lucrurile par ciudate dinafară dar chiar nu îmi doresc ca el să fie un copil lipit de mine, dependent de mine. Şi nici nu e. De-aia e puştiu´ şi nu un alt nume de alint care ar putea părea mai puţin detaşat.

Şi, în plus, blogul ăsta e locul meu, aşa cum simt eu că trebuie şi poate să fie. Al meu, cu toate cele care sunt eu. Puştiu’ e cel care mă obligă să fiu om matur şi, în acelaşi timp, să nu uit să fiu copil, e cel care mă salvează, de multe ori, e cel care mă ţine pe linia de plutire, doar existând, e cel care îmi bucură sufletul. Dar el nu e acoperă toate golurile din viaţa mea. Nu ştiu dacă aşa e normal, anormal, firesc sau nu, dar ştiu că nu pot spune că, faptul că am un copil, înseamnă totul pentru mine. Nu. Sunt, dincolo de a fi mamă, şi altceva, om. Mai sunt lucruri, dorinţe, trăiri, în mine, altele, care ţin numai de mine, care-şi cer dreptul la viaţă şi blogul ăsta despre asta e. Despre luptele mele cu viaţa. Toate. Marc, puştiu´ e doar un musafir pe-aici, din când în când. Şi îmi e, şi vreau să îmi fie, însoţitor în ale vieţii şi nu refugiu. Şi suntem noi, mamă şi fiu şi, în acelaşi timp, două persoane separate. Eu. Şi el, Puştiu´.