Locul lui “poate” în viața noastră…

Ne temem întotdeauna de pașii făcuți cu stângul. Ne e frică mereu că un drum început cu un pas greșit va primi amprenta acelui pas și tot parcursul lui se va scrie după acel tipar.

Și poate că temerile ne sunt justificate, de cele mai multe ori… poate.

Dar, poate că sunt momente în care o piedică, o pietricică, mică sau mare, de care ne lovim are nu rolul de-a ne împiedica și a ne opri din drum ci de-a ne trezi, cumva, de-a ne face să ne scuturăm un pic și, poate, așa, să vedem lucrurile altfel, eventual mai clar, mai limpede. Și să fie mai bine așa.

Poate că tot ceea ce ne rămâne e să încercăm. Să facem un pas. Să ne împiedicăm. Și să o pornim de la capăt. Poate că, mâine, ceea ce azi părea de nerezolvat, ni se va părea mai puțin imposibil. Poate că avem nevoie de toate urcușurile și coborâșurile. Poate că nu trebuie să ne consolăm cu gândul că așa a fost să fie dar, poate, totuși, toate au un rost. Și cele pe care le simțim și considerăm inutile. Și cele de care simțim că nu putem trece. Poate.

Poate că nu trebuie să-l transformăm pe “poate” într-o certitudine. Poate că tot ce trebuie să facem e să îndrăznim. Să fim. Așa cum simțim. Poate.

Seară bună!

Nefirescul vieții

Mi-ar plăcea să învăț mai multe de la oamenii pe care îi întâlnesc. Mi-ar plăcea ca poveștile de viață ale celor din jur, cei cu care interacționez, să găsească un ecou mai puternic în mine și să nu fie doar noi file derulate aproape din inerție în cartea vieții.

Azi am întâlnit un bărbat care a crescut singur trei copii. Trei copii a căror mamă, când erau mici, și-a strâns toată lumea într-o desagă și a plecat. Pesemne era o desagă tare mică, copiii n-au mai avut loc.

Copiii ăștia s-au făcut oameni mari, și-au adus pe lume copii, la rândul lor. Pe care nu i-au părăsit. Au făcut școală, sunt toți oameni pe care îi auzi vorbind și îți dai seama că au fost crescuți cu grijă și implicare. Ce-o fi în sufletul lor, ce-0r fi simțind vis-a-vis de faptul că mama lor, cea plecată și, mai ales, necunoscută, e, de fapt, plecată doar pentru ei, trăind chiar prin apropiere, știu numai ei. Mie mi se pare ceva total împotriva firii și, deși nu am nici cea mai mică intenție să judec sau să arunc cu noroi, mi se pare o situație extrem de tristă.

Am întâlniți mulți oameni părăsiți de tată, crescuți doar de mamă (sunt și eu un astfel de specimen, doar cel care a contribuit cu materie primă ca eu să vin pe lume n-a existat niciodată în viața mea) și, deși e tristă și această situație, parcă mi se pare mult mai dificilă situația când o mamă pleacă și își lasă copiii. Nu știu care pot să fie motivele plauzibile pentru așa ceva (cum ziceam, nu vreau să judec, probabil și femeile care aleg să facă așa ceva au, cel puțin în mintea lor, un motiv puternic) dimpotrivă, vreau să spun că, uneori, mi se pare o responsabilitate atât de mare să fiu mama unui om că tare mi-ar plăcea să pot întoarce spatele la toate și să plec, să plec departe, și mai departe, și mai departe, până la capătul lumii. Dar, în același timp, am convingerea că, dacă aș ajunge să fac așa ceva n-aș putea trăi cu ura pe care aș simți-o pentru mine însămi pentru că am făcut așa ceva, vinovăția, pur și simplu, m-ar ucide. Și, în plus, oricât de greu ar fi, oricât de tare aș simți că mă îndoi sub povara de a fi părinte (de ce povară? pentru că simt de extrem de multe ori că nu sunt capabilă să fiu părintele pe care puștiul îl merită, că ceea ce pot eu să fiu nu e suficient, nu e ceea ce e mai bun, etc) faptul că tot el, puiul de om, e cel care îmi dă forța de a merge mai departe mă motivează să mă străduiesc, să dau tot ce pot, să fiu tot ce pot pentru el. Ce ar putea să fie atât de puternic, atât de năucitor încât să fiu capabilă să renunț tocmai la ceea ce îmi e și datorie dar și sprijin, și responsabilitate dar și alinare, habar nu am.

Oricum, azi, în fața omului ăstuia, tată și mamă pentru trei copii, în fața modului plin de afecțiune în care tatăl se adresa fiului de 30 de ani, sufletul meu și-a scos pălăria cu respect. Și m-am gândit că, poate, viața le-o fi dat copiilor ăstora un astfel de tată tocmai pentru că i-a lipsit de mamă. Dar… totuși, nu mi se pare un schimb suficient de echitabil. Adică, chiar există ceva care poate să înlocuiască o mamă?

Gânduri într-un câmp cu flori

Ai privirea unui om puternic, mi-a spus azi un medic psihiatru cu care am stat de vorbă. Şi ştiam că are dreptate. Că sunt un om puternic chiar dacă nu mă mai prea simt eu aşa. Dar mai ştiu şi că, de prea multe ori, un exterior puternic ascunde tocmai un interior sufocat de slăbiciuni. Şi suntem obligaţi să ţinem stindardele sus pentru că aşa sunt obişnuiţi cei din jur să ne vadă, să ne perceapă – puternici.

Drumurile, când conduc mult şi sunt singură, aşa ca azi, îmi sunt prilejuri potrivite adâncirilor în sine, meditaţiei şi, neapărat, pentru că nu prea se mai poate altfel, melancoliei şi tristeţii. Şi gândurile vin, se strecoară câte unul sau, pur şi simplu, năvălesc haotic… dar vin, din toate ungherele, cerând drept de apel. Azi m-am oprit din drumul meu pe un câmp imens plin de flori – albe, galbene şi mov – atât de frumos, de colorat şi de viu încât totul în jur părea îmbrăcat în haine de sărbătoare şi c-o minunată pelerină verde. Am vrut să fac nişte poze acolo însă Sony-ul meu cel tânăr tocmai suferise un accident şi-a fost nevoit să intre de urgenţă în spital pentru o intervenţie pe cord deschis aşa că mi-am lăsat maşina pe marginea drumului şi m-am întins pur şi simplu în iarbă, mi-am pus mâinile sub cap, am privit cerul pe care norii desenau poveşti şi am lăsat o vreme gândurile să-şi găsească locurile potrivite în mintea mea.  

Nu cer ca lucrurile să fie mai uşoare, hopurile mai puţin dificile sau împiedicările mai nedureroase. Sunt conştientă că drumul firesc prin viaţă e unul anevoios, că nu are cum să fie mereu lin, aşa cum nu e nici mereu extrem de dificil. Ştiu asta şi accept şi nu cer să primesc nimic de-a gata. Ceea ce cer – ceea ce îmi doresc – e să simt că am forţa, puterea de-a face faţă la toate. O am, îmi dau seama de asta când sunt pusă în situaţii grele. Dar aş vrea să fie o stare de normalitate şi să nu am nevoie să îmi spună ceilalţi că sunt puternică ci să o simt eu, pur şi simplu. Să am încredere în mine. Dar ăsta mi se pare un lucru al naibii de greu după toate câte au fost. Şi sunt.

Să aveţi o seară senină, aşa cum a fost cerul ce m-a îmbrăţişat pe mine azi. Şi să vă fie bine!

Așa, de vineri seara…

Mânuțe de copil cu suflet infinit înlănțuite în jurul gâtului, entuziasmul sincer al unui om care se bucură pentru tine și satisfacția oboselii pricinuită de munca care dă rezultate.

O zi lungă, plină. Bună.

 

” You know how the time flies,
Only yesterday was the time of our lives,
We were born and raised in a summer haze,
Bound by the surprise of our glory days. “

Mda, mă prinde melancolia de vineri seara, ceva absolut firesc și piesa asta (Adele – Someone like you), și versurile, și interpretarea, sunt așa de… sugestive pentru mine, off… bine, bine, am să mă scutur de ea, de melancolie, am să văd, în seara asta, după o plimbare lungă – lungă, un film bun și… gata. Să aveți, să avem, o seară frumoasă!

Ce ziceți, e mereu loc de… someone like you?

Gând aiurea. 62.

“Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei - ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămână singur. Dacă se întâmplă să fie singuri, citesc sau dorm. De întrebat, nu se întreabă niciodată; se tem că vor găsi nebunia, în Dumnezeu sau în diavol, amândoi chipul spaimei omului care nu știe ce vrea. Întrebările din capul unghiului le evită toți. Unii dialectic, alții din prostie. Scopuri, țeluri, idealuri, plăceri; cu acestea își justifică actele. Dar toate aceastea sunt pretexte, vorbe fără miez, ascunzând un singur sentiment, vast și umilitor, pe care îl îndură toți oamenii și nimeni nu îl poate zdrobi: spaima de singurătate, spaima de întuneric. ” (Mircea Eliade, Lumina ce se stinge)

O fi mult, o fi puțin, la asta s-o fi rezumând totul? Și atunci, de ce atâta zbatere? “… poate rămâne cineva de-a pururi, sus, pe mal, cu cerul deasupra?”

Azi mă gândeam că e trist că ceea ce ne reprezintă e egoismul și cruzimea. Că ne-ar fi mult mai bine dacă le-am putea schimba pe dărnicie și bunătate. În gânduri, în fapte. Dar… îmi dau seama că lipsește ceva. Că nu-i de-ajuns să fii conștient, să poți vedea foarte clar lucrurile pentru a putea aplica practic ceva. Nu știu dacă e lipsa de voință, de motivație, dacă e vorba de-o incapacitate sau o slăbiciune… dar cred că e ceea ce ne caracterizează… ne afundăm ușor și ne înălțăm greu. Îmbrățișăm tristețea de parcă ne-ar fi cel mai loial și de ajutor aliat și ne e greu să ne lăsăm sufletele atinse de încredere și optimism. Da, o fi pentru că suntem doar oameni.

Dar de ce se pierde și sentimentul de umanitate din noi?

Alergările minții… spre nicăieri.

“Ca să rămâi undeva, ca să ai “locul” tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spațiului, negârbovit de amărăciuni.”

Cartea lui Cioran, Amurgul gândurilor, mi se pare că respiră printre toate rândurile lui o căutare. O veșnică, epuizantă căutare, o luptă pentru un echilibru, unul imposibil, de altfel. Și, deși cartea e scrisă într-un limbaj un pic greoi pentru mine și ceea ce iese în evidență e scepticismul în ceea ce îl privește pe Dumnezeu (religia, pentru mine, pentru blogul ăsta, e un subiect tabu dar tot vă spun că mi-a plăcut tare mult fragmentul ăsta și mi-a rămas în mine – “Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le-ai primit?”) și viziunea lui controversată asupra sentimentelor, asupra a ceea ce înseamnă ” femeia – acest om prin excelență – s-o ridici la tine nu poți, să te scobori la ea, mai puțin. Atunci trăiești în preajma ei și suferi, învăluind-o în ne-umanitate.” mi-a plăcut. M-am regăsit – cred că întotdeauna ne plac lucrurile pe care le simțim că au ceva în comun cu noi -, fără a-i cunoaște foarte bine opera, fără a fi un fan înfocat, în  multe dintre afirmații, dintre întrebări și nesiguranțe. Și, probabil, cel mai mult, în sentimentul de conștientă singurătate care răzbate din scrierile lui. “Ești singur totdeauna față de tine însuți, nu față de altcineva.”

Gând aiurea. 60.

Știu, ne simțim așa de mult copleșiți de propriile probleme încât ajungem să nu mai vedem nimic în jurul nostru… de obicei așa se întâmplă, așa mi se întâmplă… uneori, mai ajunge câte una alta la mine și atunci… atunci chiar mă îngrozesc de cum merg lucrurile pe lumea asta…

Ce viața poate avea un om care își trăiește zilele pe holurile unui Mall? Și nu, nu vorbesc despre un om al străzii ci un om de la care te-ai aștepta la altceva (ei, da, știu, de ce ne-am aștepta ca lucrurile să fie în vreun fel anume în ceea ce-i privește pe alții?)… Câteva ore pe o canapea dintr-un colț al spațiului public, alte câteva ore pe o alta, în alt colț, încă unele petrecute lângă un telefon/player pus la încărcat într-una din prizele din perete. Și iar, tot așa, zi de zi. Până ai impresia că omul acela e acolo, împământenit. Cum se poate așa ceva? Ce te face să ajungi la așa ceva, unde te poate duce?

De ce-or fi mergând lucrurile așa de de-a-ndoaselea pe lumea asta?

Departe, printre oameni…

Câmpul Tineretului se numește locul în care mă aflu, loc în care am decis să vin, să-mi petrec câteva ore din duminica mea în singurătate. E mult spus câmp, e mai degrabă o bucată de teren în pantă, la poalele unui deal. Un loc pentru toți, pentru toate.

E locul perfect în care să te simți singur printre oameni. Așa și sunt, singură, cu muzica lui Yiruma (ai impresia că degetele acelea apasă taste direct în suflet) mângâindu-mi auzul, așezată turcește pe-un colț de pământ un pic cam prea reavăn, cu calculatorul în față (ei, da, trăiască internetul mobil și bateriile pe 6 celule). Sunt în jurul meu oameni de toate felurile… tineri fără vârstă ținându-se tandru de mână (oare cum o fi fiind?), copii veseli  îmbujorați de agitația în aer liber, câini și stăpâni deopotrivă de încântați de libertate. Oameni veniți aici să fie împreună în mijlocul naturii. Sunt o ciudățenie a zilei, cu siguranță, într-o lume în care să te afli singur, într-o zi de duminică, într-un parc, cu-n calculator în brațe, nu-i tocmai un lucru firesc. Nu pentru o comunitate mică, nu pentru o lume închistată în reguli și conveniențe.

Reguli și conveniențe de care mi-e și mie frică, de care încerc și eu să mă eliberez dar care, clar, mă apasă. Și mi-e bine cu mine și mă simt, totuși, cumva, la marginea lumii. Și e ca și cum m-ar chinui faptul că nu pot să intru dar, în același timp, e și lumea din care nu vreau, eu singură, să fac parte.

Azi, aici, sub copacul ăsta care înmugurește timid, mi-am dat eu întâlnire cu mine. Cu tristețile, cu dorurile din mine. Ele, conștiincioase, au venit, toate, la întâlnire. Doar eu mă mai feresc, câte puțin, să le privesc în față. Mă gândesc că, poate, poate, e mai bine să le evit… pe unele. Dar…

Mi-e dor de așa de multe lucruri. Dacă e să mă gândesc și să încropesc o listă, cred că mi-ar fi mai ușor să fac o listă a lucrurilor de care nu mi-e dor. Cred că, până la urmă, de ceea ce mi-e dor cel mai tare e o conștientizare a lucrurilor. Îmi doresc să nu mă mai apese faptul că-mi pun atât de multe întrebări și că nu găsesc mereu răspunsurile și să fiu conștientă de faptul că toate au un rost. Și zbaterile, și implicarea, și tristețile, și detașarea, și singurătatea asta între oameni.

Știu, înțeleg și accept – fără a fi nu știu cât de înțeleaptă pentru asta – că drumurile nu pot fi toate line, și, probabil, nici nu ne-am dori să fie așa. Și-mi zic azi că, poate, nu nefericirea e opusul fericirii. Poate, faptul de-a nu fi fericit nu te transformă neapărat într-un om nefericit. Poate că e, totuși, și asta, doar o cale. De-a ajunge dintr-un loc în altul. Nu ai de unde să știi dacă locul spre care te îndrepți e mai mult sau mai bun decât cel din care pleci dar important e să faci pași într-o anumită direcție. Și cred că asta și fac, chiar și atunci când am impresia că, de fapt, stau pe loc. Dar nu, nu mai sunt azi unde eram ieri, nu voi mai fi mâine unde sunt acum… Și, poate că, într-o zi îmi voi da seama că, așa, pe nesimțite, am ajuns tocmai acolo unde-mi doream să ajung. Sau, poate, exact acolo unde trebuie să ajung.

Cineva-mi zicea cândva că trebuie să te îndepărtezi de oameni pentru a putea să te apropii de ei. Dar, mie mi-e teamă că, îndepărtându-te, nu faci decât să te pierzi pe cărări ciudate de unde nu mai găsești drumul spre înapoi. Și, cred că nu ne prea permitem riscul ăsta… chiar dacă, poate inconștient, facem tocmai ceea ce nu ne dorim să facem. Dar… uneori lucrurile nu depind doar de noi…

Cine-o fi știind?

Mă simt, zilele astea, ca și copacul ăsta care tare mult mi-a plăcut. Deși e pustiit, golit de viață, își are crengile tot înspre cer îndreptate. E ca și cum ar avea certitudinea faptului că, cumva, cândva, va reveni la viață, cu și mai multă forță, cu și mai multă încrâncenare.

Da, cumva asemenea am impresia că sunt și eu zilele astea. Deși rătăcesc prin labirinturi sufletești extrem de încurcate, stăruie, pe undeva prin mine, speranța în mai bine. De parcă, oricât ar fi de întunecat totul, tot mai clipocește o luminiță undeva. Simt că mă afund într-un soi de însingurare care mă apasă cumplit și mă gândesc că, deși doare, deși tot ce fac e să mă zbat să ies de acolo căutând felurite căi pentru a rupe lanțul ce pare să se tot strângă-n jurul meu, poate ar fi mai bine să mă opresc, să las lucrurile să curgă în felul lor prin mine, pe lângă mine și, cu răbdare, să aștept vremuri mai bune. Nu, nu în sensul de-a aștepta ca problemele să se rezolve de la sine… ci, pur și simplu, de-a nu mă mai zbate să se rezolve exact într-un fel anume, exact așa cum cred eu c-ar trebui…

Poate soluția e să nu mai caut nici o soluție…

D-astea, de-ale vieții…

Azi am început și-am lăsat baltă o grămadă de ciorne. Ideile mi se agită prin minte în horă nebună și se pare că nu-s destul de întremată încât să le pot stăpâni și să le dau o ordine. Mai bine le las azi să-și facă de cap, n-or produce un dezastru prea mare, sper.

Ziua mi-am început-o conversând cu-n om ce-mi vorbește c-o înțelepciune pe care nu știu zău dacă-s capabilă să o percep așa cum trebuie (da’ știu că i-s dragă și așa prostuță :p) și vânând flori minuscule de primăvară, în pozele de mai jos e ceea ce-am reușit să găsesc pe drumul spre birou și mi se pare remarcabil faptul că, în pământul acela sărac și pustiit de viață pot să răsară minunății de astea mici. Mda, natura nu se dă bătută, oamenii o fac.

Despre oameni care se dau bătuți… m-am gândit la asta mult azi, după ce-am primit vestea că o bătrână a familiei a murit, după mulți ani în care a fost, pur și simplu, imobilizată. O moarte care a venit ca o eliberare, una mult așteptată. Și inevitabil vestea asta m-a purtat undeva în anii copilăriei, și-am scris despre asta într-o ciornă și-am abandonat-o, nu știu exact de ce.

Am vrut apoi să scriu despre ceea ce mi se cuibărise-n minte cu o noapte în urmă când, grație febrei, avusesem suficient timp de meditație și m-am gândit la oamenii din viața mea și… la oamenii în viața cărora sunt eu și n-am putut să nu mă întreb un lucru… faptul că privesc lucrurile așa de categoric… că ceea ce cer în relațiile cu oamenii nu pot fi doar jumătăți de măsură… și, cumva, privindu-mă dinafară, m-am întrebat dacă ceea ce ofer eu e mai mult de atât… Dar și ciorna asta am lasat-o neterminată, tot dintr-un sentiment de inutilitate ce m-a urmărit toată ziua.

Un articol despre Baia Mare – nu, nu vi-l spun că n-are sens – lung cât tot postul ăsta în care suntem, scris de un bucureștean venit exact cu scopul ăsta, m-a întristat rău, că mi-a arătat încă o dată că cel mai bine ne pricepem să ieșim în evidență prin chestii negative și, clar, nu e ceea ce ne reprezintă. Și iar m-am întrebat dacă indiferența e într-adevăr modul cel mai potrivit de-a reacționa la o realitate de zi cu zi…

Și-acum, pe seară, după ce-am bucurat puștiul oferindu-i o oră de alergătură prin parcul plin de leagăne, tobogane și alte minunății, aveam de gând să scriu despre locurile alea în care vroiam eu, cu ajutorul baghetei magice, să fiu în același timp. Dar, parcă nu-și mai are rostul. Când, oricum, sunt aici, în locul ăsta, în timpul ăsta care, deși îmi pare că nu mi se potrivește deloc, dimpotrivă, e ca și cum aș fi încălțat un pantof cu două numere mai mici, e, probabil, timpul și locul în care trebuie să fiu și sunt lucrurile pe care trebuie să le trăiesc. Că paharul trebuie băut până la fund, pe de o parte, și, pe de alta, se zice că nu ți se întâmplă lucrurile care vrei să ți se întâmple ci cele care ai nevoie să ți se întâmple, da, tocmai ca să poți călători… spre tine. Mda, veșnica căutare a sinelui. Ei, așa, în paranteză, ce ziceți, o fi vreo mare catastrofă dacă o astfel de căutare dă greș? Ce dacă nu reușești să te găsești vreodată, mare pagubă? Drumul tot acolo duce… mda, nu-i totuna…

Așa că nu-s prea coerentă azi și, sincer, nici nu mă supără asta prea tare deși-mi place mai mult când mi-e ordine printre gânduri și nu mai durează mult și încep iar înregimentarea. Dar acum e haos și… asta e.

Sară bună, sănătate!