Doar așa, de dor. În imagini. (4)

Dacă tot se încăpățânează iarna asta să nu plece – bine, știu, de ce s-ar grăbi, încă e în timpul ei, de drept – și orașul să arate mohorât, ca în poza asta…

… m-am gândit s-o înveselesc un pic aducându-mi aminte de activități de iarnă menite să încălzească. Trup și suflet.

Patinoar. Milano.

Ne-a ieșit așa, cam șifonat. Ne iertați, era seară.

Cavnic. Zăpadăăă.

Și iarna se poate zbura.

Iarna poveștilor. Viena.

Seară liniștită să aveți. Și-o duminică cu soare!

Anotimpurile mele

Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Nu simt – doar trec prin ea, greu. Copil fiind, iarna am suferit mult de frig și de alte neajunsuri și n-am putut să o îndrăgesc. Ca adult, n-am mai apucat să învăț să iubesc iarna, probabil prea mi-a înghețat ceva în suflet. Aș vrea, ca un urs, să intru într-un bârlog, să dormitez și să ies de-acolo odată cu primii ghiocei. Sau, chiar mai târziu, când înverzesc copacii.

Zăpada, da, are un farmec aparte. Îi sunt recunoscătoare că acoperă murdăria lumii. Că transformă urâtul în puritate. O plac, când e albă, imaculată. Când e proaspată. În seri târzii când fulgii mari mă transpun într-o lume de basm. Atât. Și, de preferat, s-o admir din spatele geamurilor bine închise.

Primăvara prind viață. Îmi cresc aripi așa cum cresc frunzele copacilor. Se nasc în mine bucurii și speranțe așa cum și natura renaște. Dealul îmbrăcat în hainele mov ale brândușelor e absolut fantastic. Totul e culoare, lumină. E punct de început. Și eu simt că pot să zbor. Iubesc primăvara. Soarele călduț îmi încălzește nu doar trupul ci și sufletul. Planurile țesute-n miez înghețat de iarnă pornesc pe drumul realizării și ce frumoase sunt visurile împlinite primăvara… Starea mea euforică ajunge la apogeu în luna mai. Luna mai înseamnă pentru mine câmpuri nesfărșite de margarete. O minunată îmbinare între miile de nuanțe de verde ale naturii și albul florilor pe care le iubesc atât de mult. Luna mai aș vrea să țină… măcar vreo șase luni iar margaretele sufletului să fie veșnice. Sunt o primăvăratică, nu e nici urmă de îndoială.

Vara e plăcută dar o simt obositoare. Prea fierbinte. Prea, prea… un prea mult. Vara e, pentru mine, cu precădere, dor de apă. Multă, neșfârșită, albastră. Dar e, cumva, și începutul sfârșitului. Natura, ca și toate lucrurile, de fapt, are o perioadă de creștere, un punct culminant – pentru mine, undeva la începutul verii – și o perioadă de declin. E ca și cum începe deja să mă cuprindă iminentă sosire a toamnei care-mi prevestește, cu tristețe, o altă iarnă. Vara e doar o stare latentă. De nepăsare. Un nimic fierbinte. Singure, ploile de vară îmi răcoresc și mie sufletul.

Toamna, deși-mi aduce aminte de iarnă, simbolizează pentru mine ceva aparte. Început de școală. Iubesc și-am iubit mereu școala. Și-aș vrea ca viața toată începutul toamnei să fie și un început de școală, pentru mine (ăsta o fi semn de imaturitate?). Îmi plac pregătirile pentru școală, copiii cu ghiozdane în spate, cărțile, caietele, creioanele, băncile claselor și reîntâlnirile emoționante… Dar toamna înseamnă melancolie și tristețe, multă tristețe. E rapsodie de culoare (și știu că o nedreptățesc pentru că sunt incredibile culorile toamnei!) și nostalgie. Dar, cum se vestejește natura simt că o fac și eu. Încet, încet toamna mă închid în mine. Frunzele cad una câte una și-n mine și mă dezbrac de culoare, de speranță, de veselie, ca să îmbrac cenușii cojoace imaginare care să-mi țină de cald în iarna ce urmează.

Voi ce anotimp simțiți că se mulează cel mai bine pe sufletul vostru?

Februarie etern…

… așa îl simt eu și sentimentul ăsta de nesfârșită neplăcută așteptare mă sufocă deși conștiința (vocea aia mică de care oamenii mari nu ascultă, cum spune greierașul Jimmy din povestea lui Pinochio) îmi șoptește, de-abia perceptibil, că n-am nici un drept să mă plâng pentru că sunt oameni cărora le e într-adevăr greu.

… drumul de acasă până la servici, din fiecare dimineață, e adevărată corvoadă, efectiv balotez prin nămeții de zăpadă care nu au mai avut loc pe drum și au acaparat trotuarele și, dacă mai și ninge ca în povești (de alea cu balauri, nu cu zâne!) ca azi, meniul e întreg.

… la servici sunt, în perioada asta, zile cel puțin la fel de mohorâte ca și vremea de afară, lucrurile nu merg cum ar fi de dorit, tensiunea e la cote suficient de ridicate încât să îți dorești să-ți iei picioarele la spinare și să pleci… dar, cum să pleci când afară te așteaptă ceea ce te așteaptă?

Dar nu. Nu mă plâng de iarnă. Nici de frig, nici de viscol, nici de zăpada prea multă. Că n-o iubesc – iarna – am declarat mereu. Nu o iubesc acum și mai puțin doar pentru că e o iarnă mai încăpățânată decât altele. Mi-e la fel de puțin dragă. O simt la fel de apăsătoare. De lungă. Fir-ar să fie cât de lungă poate să fie…

Dar știu, în tot acest timp, că ar trebui să mă calmez, să iau lucrurile mai ușor, în definitiv, toate trec, primăvara  aia mult dorită oricum o să vină și o să treacă și dacă disper în așteptarea ei și dacă nu. Dar cum faci să nu disperi? Se zice că depinde de noi să ne facem zilele să fie altfel decât banale. Ok. Să zicem că așa e. Dar, când ești cumplit de limitat, în orice parte te-ai întoarce, în orice direcție ți-ai îndrepta gândurile și intențiile, ce îți rămâne de făcut? Nu, nu poate fi vorba nici despre hibernare, despre absență, despre băgat capul sub plapumă și dormit până trece eternul februarie. Și atunci?

Da, pe mine rutina mă omoară, la propriu. Suge molcom din mine. Și mă zvârcolesc. Și caut. Și dau cu capul în toate părțile, dându-mi seama că sunt înconjurată de ziduri. Și asta mă înverșunează și mai mult să mă zbat. Și loviturile sunt cu atât mai crunte. Mda, nu prea știu să iau lucrurile cu calm. Și e prea lungă nenorocita asta de iarnă.

Deci, cam așa sunt zilele mele în perioada asta. Și-mi vine să dau cu ele de pereți. Și cu mine. Că nu sunt în stare să le fac să fie altfel. Fir-ar să fie ea de cămașă de forță. A vieții.

Voi, cum vă petreceți zilele, cum vă sunt? Vă e ușor să vă simțiți liberi și plini de viață în perioada asta? Doar eu mă simt așa de împovărată?

Peisaje maramureşene îngheţate…

” Păstrez tăcerea! “

Există în filmul ” Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte ” un moment în care Julia Roberts poartă un ecuson pe care scrie ” Păstrez tăcerea! “, semn c-a ales să se cufunde într-o linişte înterioară, trăind, totuşi, în mijlocul agitaţiei şi gălăgiei lumii.

Aşa mă simt şi eu acum.

Ieri. Şi mâine. Nu se poate fără azi?

Ăsta a fost ultimul pas. Natura s-a debarasat de toate hainele de culoare, căldură şi veselie. Ce-a rămas în urmă pe mine mă întristează şi-mi crează o stare de apatie, de închidere.

Aşa mi-aş dori să fie. Explozia de culoare înseamnă explozie de viaţă, de nou, de încredere, de speranţă.

N-aş putea sări peste ceea ce urmează? Ca un urs, aş dormita întreaga iarnă şi aş ieşi din bârlog când primăvar-ar fi pe deplin stăpână.