” Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nimănui nu-i trece prin cap să se schimbe pe sine însuşi.” – Lev Tolstoi
Şi totuşi, cele mai multe probleme de-ale noastre pornesc de la noi înşine, din interiorul nostru. Şi chiar dacă suntem conştienţi de lucrul ăsta, tot ni se pare mai uşor - şi mai firesc – să se schimbe toate ale lumii ce ne înconjoară, decât să ne schimbăm noi. De ce?
Vine oare o vreme în care îţi dai seama că drama ta nu e drama unei lumi întregi (ştiu, e tragi-comic sau poate chiar hilar dar, nu ne imaginăm că, atunci când suferim, suferă şi ceilalţi cu noi, că le pasă de suferinţa noastră şi nu îşi pot vedea de mersul vieţii lor chiar cu zâmbetul pe buze?), că nu e, nici măcar, drama unei alte singure persoane de pe lumea asta şi, atunci, zici, GATA?
Gata, e cazul să te opreşti?! Să o porneşti pe alt drum?!
Gata, nu merită să suferi?! Gata, e inutil?!
Gata, trebuie să recunoşti că a trăi fără ceea ce doare poate fi un pas înspre mai bine?!
Gata, trebuie să ai curaj să îţi dai voie să trăieşti şi altceva?!
GATA, ajunge?!
Şi cum? Te priveşti în oglindă şi îţi dai două palme zdravene şi spui Gata?
Nu merge. Altceva?
Poti sa iubesti si, in acelasi timp, sa urasti pe cineva?
Cum ajungem sa-i lasam pe cei din jur sa ne stapaneasca in asemenea hal incat sa poata, cu un cuvant, sa ne afunde in mocirla disperarii si apoi, cu un zambet, sa ne scoata de-acolo si sa ne poarte printre astri?
Opinii de-ale cititorilor