Doar așa, de dor. În imagini. (4)

Dacă tot se încăpățânează iarna asta să nu plece – bine, știu, de ce s-ar grăbi, încă e în timpul ei, de drept – și orașul să arate mohorât, ca în poza asta…

… m-am gândit s-o înveselesc un pic aducându-mi aminte de activități de iarnă menite să încălzească. Trup și suflet.

Patinoar. Milano.

Ne-a ieșit așa, cam șifonat. Ne iertați, era seară.

Cavnic. Zăpadăăă.

Și iarna se poate zbura.

Iarna poveștilor. Viena.

Seară liniștită să aveți. Și-o duminică cu soare!

Februarie etern…

… așa îl simt eu și sentimentul ăsta de nesfârșită neplăcută așteptare mă sufocă deși conștiința (vocea aia mică de care oamenii mari nu ascultă, cum spune greierașul Jimmy din povestea lui Pinochio) îmi șoptește, de-abia perceptibil, că n-am nici un drept să mă plâng pentru că sunt oameni cărora le e într-adevăr greu.

… drumul de acasă până la servici, din fiecare dimineață, e adevărată corvoadă, efectiv balotez prin nămeții de zăpadă care nu au mai avut loc pe drum și au acaparat trotuarele și, dacă mai și ninge ca în povești (de alea cu balauri, nu cu zâne!) ca azi, meniul e întreg.

… la servici sunt, în perioada asta, zile cel puțin la fel de mohorâte ca și vremea de afară, lucrurile nu merg cum ar fi de dorit, tensiunea e la cote suficient de ridicate încât să îți dorești să-ți iei picioarele la spinare și să pleci… dar, cum să pleci când afară te așteaptă ceea ce te așteaptă?

Dar nu. Nu mă plâng de iarnă. Nici de frig, nici de viscol, nici de zăpada prea multă. Că n-o iubesc – iarna – am declarat mereu. Nu o iubesc acum și mai puțin doar pentru că e o iarnă mai încăpățânată decât altele. Mi-e la fel de puțin dragă. O simt la fel de apăsătoare. De lungă. Fir-ar să fie cât de lungă poate să fie…

Dar știu, în tot acest timp, că ar trebui să mă calmez, să iau lucrurile mai ușor, în definitiv, toate trec, primăvara  aia mult dorită oricum o să vină și o să treacă și dacă disper în așteptarea ei și dacă nu. Dar cum faci să nu disperi? Se zice că depinde de noi să ne facem zilele să fie altfel decât banale. Ok. Să zicem că așa e. Dar, când ești cumplit de limitat, în orice parte te-ai întoarce, în orice direcție ți-ai îndrepta gândurile și intențiile, ce îți rămâne de făcut? Nu, nu poate fi vorba nici despre hibernare, despre absență, despre băgat capul sub plapumă și dormit până trece eternul februarie. Și atunci?

Da, pe mine rutina mă omoară, la propriu. Suge molcom din mine. Și mă zvârcolesc. Și caut. Și dau cu capul în toate părțile, dându-mi seama că sunt înconjurată de ziduri. Și asta mă înverșunează și mai mult să mă zbat. Și loviturile sunt cu atât mai crunte. Mda, nu prea știu să iau lucrurile cu calm. Și e prea lungă nenorocita asta de iarnă.

Deci, cam așa sunt zilele mele în perioada asta. Și-mi vine să dau cu ele de pereți. Și cu mine. Că nu sunt în stare să le fac să fie altfel. Fir-ar să fie ea de cămașă de forță. A vieții.

Voi, cum vă petreceți zilele, cum vă sunt? Vă e ușor să vă simțiți liberi și plini de viață în perioada asta? Doar eu mă simt așa de împovărată?

Ieri. Şi mâine. Nu se poate fără azi?

Ăsta a fost ultimul pas. Natura s-a debarasat de toate hainele de culoare, căldură şi veselie. Ce-a rămas în urmă pe mine mă întristează şi-mi crează o stare de apatie, de închidere.

Aşa mi-aş dori să fie. Explozia de culoare înseamnă explozie de viaţă, de nou, de încredere, de speranţă.

N-aş putea sări peste ceea ce urmează? Ca un urs, aş dormita întreaga iarnă şi aş ieşi din bârlog când primăvar-ar fi pe deplin stăpână.