Drumeţie – Vârful Mogoşa, Maramureş

Am stat câteva zile deoparte de blog pentru că am simţit nevoia de un pic de tăcere dar azi am pornit iar pe drumuri de drumeţie şi a fost totul o aventură aşa că nu pot să nu scriu nimic despre ziua asta.

Am urcat azi pe Vârful Mogoşa, la 1246 m altitudine, pe un traseu care e, de fapt, o pârtie de ski de 2200 m, cu înclinaţie mare, de 33%, pentru avansaţi. A fost un traseu greu, nu datorită lungimii ci pentru că urcuşul abrupt ne-a obosit rău şi puştiul era iritat şi smiorcăit şi a trebuit dus şi în braţe, am făcut extrem de multe opriri şi ne-a luat mult timp să ajungem sus dar a meritat. Priveliştea care ţi se deschide acolo în faţa ochilor – Munţii Gutâi în prim plan, Baia Mare şi satele limitrofe într-o parte – te face să uiţi de oboseală şi de toate celelalte neajunsuri. E incredibil modul în care problemele şi grijile rămân la baza muntelui.

” Ziua strălucea ca un diamant negravat. Cu cât urcam, cu atât simţeam că mi se înalţă şi sufletul, se purifică. Simţeam iarăşi ce efect au asupra sufletului puritatea aerului, uşurinţa respiraţiei, infinitul orizontului. De parcă sufletul ar fi o sălbăticiune, cu plămâni şi nări, care are nevoie de mult oxigen şi se sufocă de praf şi de prea multe respiraţii.” Citisem aseară rândurile astea ale lui Kazantzakis, în Zorba, cartea care mă cucereşte cu fiecare pagină citită şi de care tare mă bucur că m-am apucat, îmi rămăsese în minte, îmi plăcuse mult şi azi, urcând şi gâfâind, mă gândeam la cuvintele astea şi mă simţeam ca făcând parte dintr-o poveste.

Noi am pornit de la Lacul Bodi unde se află şi Cabana Mogoşa, la 18 km de Baia Mare, am urcat direct pe pârtia Mogoşa, la marginea pădurii, când la umbră când în plin soare, am trecut pe lângă Şuior – cota 1000, o parte a complexului turistic Şuior, un restaurant, câteva cabane şi o terasă de luat masa direct pe lac, un loc care mie îmi place pentru că e făcut în stil maramureşan, o îmbinare frumoasă între lemn şi apă… ultima parte a urcuşului, pârtia Moski, a fost cea mai grea, abruptă, fără umbră, tare extenuantă. Eram obosiţi, ne speriau şi norii întunecaţi care se strângeau deasupra noastră, ne făceam griji pentru coborâre – ştiam că puştiul e extenuat şi nu mai rezistă la coborâre şi speram să coborâm cu telescaunul dar nu ştiam dacă se va putea sau nu. Drumul ne-a fost plin, plin de şopârle care foşneau prin iarbă, rapide şi în ton cu frunzele.

Ajunşi sus, oboseala a trecut şi priveliştea ne-a îmbătat. Tare mai e frumos să simţi că efortul pe care l-ai făcut a fost motivat, că ceea ce simţi atunci când eşti sus e la fel cu ceea ce priveşti. Cumva nesfârşit. Frumos, pur şi simplu, frumos. Am coborât cu telescaunul, puştiul a fost mai încântat de asta decât de toată aventura în sine, apoi, jos, prin pădure, la marginea lacului, în drum spre un izvor, ne-a tăiat calea un şarpe. (v-am mai spus vreodată că mi-e extrem de teamă de şerpi? că uneori am coşmaruri cu şerpi şi mă îngrozeşte şi gândul la ei? nu ştiu de ce, nu ştiu cum ar trece dar…) Şarpele de azi – de fapt, cred că e prima oară când văd un şarpe la un metru distanţă de mine (nu pun la socoteală faptul că atunci când aveam patru ani un şarpe a trecut printre picioarele mele pentru că de asta nu îmi aduc aminte, doar îmi povestesc alţii) – avea vreo jumătate de metru şi era, cumva, fascinant. Era lucios, negru albăstrui cu cap galben, se deplasa unduindu-se, parcă plutind, uşor, în tăcere, fără nici un fel de zgomot. Nu ştiu ce tip era, se zice că sunt vipere în zonă dar, pentru că nu ştiu cum arată viperele habar nu am dacă era una sau nu, pentru mine nici nu prea conta, pericolul mi se părea acelaşi, dat doar de ideea de şarpe. Nu am făcut poze, am apucat doar să îl privesc, cu un amestec de teamă şi fascinaţie.

De abia coborâsem că a început o ploaie torenţială, de sfârşit de lume, cu fulgere şi tunete, cu oameni alergând ca furnicile în toate părţile căutând adăpost. Pentru noi a fost semnul că am făcut toate la timp, că am evitat nişte situaţii imprevizibile cărora ne-ar fi fost greu să le facem faţă, mai ales cu un puşti obosit ca ataşament.
Oricum, per total, a fost o zi interesantă, o adevărată aventură. Pozele frumoase ne stau mărturie.

 

 

Gând aiurea. 63.

Murphy zice că atunci “când lucrurile par că nu se mai înrăutățesc, ai răbdare. Se vor înrăutăți curând.” Ceva tot o fi adevărat, mai e o vorbă din bătrâni care zice că un rău nu vine niciodată singur. Luni mi-am trimis netbook-ul în service, ieri am expediat şi aparatul foto. Dar astea, deşi sunt inconvenienţe, sunt nişte mărunţişuri. Relele, alea care dor şi ne dau lumea peste cap, ne vin de la oameni, din relaţiile cu oamenii. Şi uneori suntem captivi într-o pânză de păianjen. Şi nu prea mai avem forţă să ne împotrivim sau să ne apărăm. Şi tăcem.

Gânduri într-un câmp cu flori

Ai privirea unui om puternic, mi-a spus azi un medic psihiatru cu care am stat de vorbă. Şi ştiam că are dreptate. Că sunt un om puternic chiar dacă nu mă mai prea simt eu aşa. Dar mai ştiu şi că, de prea multe ori, un exterior puternic ascunde tocmai un interior sufocat de slăbiciuni. Şi suntem obligaţi să ţinem stindardele sus pentru că aşa sunt obişnuiţi cei din jur să ne vadă, să ne perceapă – puternici.

Drumurile, când conduc mult şi sunt singură, aşa ca azi, îmi sunt prilejuri potrivite adâncirilor în sine, meditaţiei şi, neapărat, pentru că nu prea se mai poate altfel, melancoliei şi tristeţii. Şi gândurile vin, se strecoară câte unul sau, pur şi simplu, năvălesc haotic… dar vin, din toate ungherele, cerând drept de apel. Azi m-am oprit din drumul meu pe un câmp imens plin de flori – albe, galbene şi mov – atât de frumos, de colorat şi de viu încât totul în jur părea îmbrăcat în haine de sărbătoare şi c-o minunată pelerină verde. Am vrut să fac nişte poze acolo însă Sony-ul meu cel tânăr tocmai suferise un accident şi-a fost nevoit să intre de urgenţă în spital pentru o intervenţie pe cord deschis aşa că mi-am lăsat maşina pe marginea drumului şi m-am întins pur şi simplu în iarbă, mi-am pus mâinile sub cap, am privit cerul pe care norii desenau poveşti şi am lăsat o vreme gândurile să-şi găsească locurile potrivite în mintea mea.  

Nu cer ca lucrurile să fie mai uşoare, hopurile mai puţin dificile sau împiedicările mai nedureroase. Sunt conştientă că drumul firesc prin viaţă e unul anevoios, că nu are cum să fie mereu lin, aşa cum nu e nici mereu extrem de dificil. Ştiu asta şi accept şi nu cer să primesc nimic de-a gata. Ceea ce cer – ceea ce îmi doresc – e să simt că am forţa, puterea de-a face faţă la toate. O am, îmi dau seama de asta când sunt pusă în situaţii grele. Dar aş vrea să fie o stare de normalitate şi să nu am nevoie să îmi spună ceilalţi că sunt puternică ci să o simt eu, pur şi simplu. Să am încredere în mine. Dar ăsta mi se pare un lucru al naibii de greu după toate câte au fost. Şi sunt.

Să aveţi o seară senină, aşa cum a fost cerul ce m-a îmbrăţişat pe mine azi. Şi să vă fie bine!

Budapesta – Vidam Park

Parcul e distracţii e unul dintre lucrurile de pe lista lui 2012 şi, dacă tot eram la Budapesta, şi tot ne doream, şi puştiul şi eu, o zi într-un astfel de loc, am hotărât să ne petrecem un timp în parcul de distracţii – Vidam Park – din Budapesta, a doua zi după concertul Andre Rieu. Am stat acolo vreo şase ore şi deşi a fost prima mea experienţă de acest gen – da, până la 31 de ani n-am fost niciodată într-un parc de distracţii -, deşi nu ne-am plictisit ci, mai degrabă, am fost frânţi de oboseală, parcul din Budapesta mi s-a părut slăbuţ. Adică, în comparaţie cu ceea ce îmi imaginam eu.

Preţurile biletelor au fost, comparativ cu Grădina Zoologică, mari, 4500 forinţi pentru adulţi şi 3500 pentru copii dar, având în vedere că aproape tot ce e în parc e inclus în preţul biletului, că poţi să urci şi să cobori din aparatele alea ori de câte ori vrei, e cumva justificat.

Tot în comparaţie cu Zoo, parcul e o atracţie mai puţin apreciată pe acolo, zic asta pentru că erau foarte puţină lume, mai că aveai impresia că e pustiu. Vidam Park e în aceeaşi zonă centrală, în acelaşi parc – teritoriu verde al oraşului, aproape de Zoo şi Circ, la doi paşi.

La început am fost dezamăgită de faptul că puştiul mai că nu putea să se dea în nimic pe acolo, fiind prea mic, sub 140 cm şi aveam cumva sentimentul că locul nu e pentru noi. Am descoperit apoi zona pentru pitici şi, deşi mie îmi părea că e mai mult pentru copii mici-mici, puştiul s-a simţit în largul lui şi s-a distrat în trenuleţe mici, maşină de pompieri, bărcuţă, elicoptere şi căluşei. Desigur, temerară, eu m-am dat cu aproape toate nebuniile alea, la unele eram chiar singură… că deh, nu prea aveau chef puţinii rătăciţi pe acolo să fie scuturaţi, învârtiţi în toate direcţiile, purtaţi cu capul în jos, sau aruncaţi în viteză de la înălţime. Chiar dacă au fost vreo două momente când am simţit că ameţesc şi-mi pierd echilibrul – odată în dinozaurul ăla aiurea care te învârte în viteză până nu mai ştii de tine şi a doua oară în ciocanul ăla zburător care m-a ţinut prea mult cu capul în jos (cel din film)  - tot am avut impresia că totul e la un nivel cam slăbuţ, că un parc de distracţii adevărat trebuie să însemne mai multă adrenalină, mai multă emoţie, chiar pentru oamenii mari. Şi, cumva, mai multă bucurie. (da, probabil, pentru asta sunt doar eu de vină)

Trenuleţul lor – roller coaster-ul – are tot traseul din lemn, îl vedeţi într-o poză de mai jos, arată chiar puţin ciudat, îţi dă impresia că stă să se dărâme în orice moment, e foarte vechi, se zice că e printre cele mai vechi din Europa, senzaţia e mai mult de întoarcere în timp, de nepotrivire în peisaj, decât de teamă sau emoţie, nu are nici viteză prea mare, nici traseu prea abrupt. Bine, pentru puşti senzaţia a fost, clar, un amestec de teamă şi entuziasm la cote ridicate. Cel mai mult i-a plăcut, însă, la maşinuţe, ne vedeţi în filmuleţul de mai jos, acolo ne-am petrecut mult timp, făcând multe ture, nu trebuia decât, după fiecare tură, să mai luăm o fisă, treabă de care s-a ocupat puştiul de vreo zece ori la rând. Roata… o roată mare care te poartă într-o plimbare la înălţime, foarte lent, e un prilej bun de relaxare şi admirare a oraşului, tare se mai vede totul frumos de acolo, de sus.

Deci… nu ştiu dacă am eu o impresie greşită despre cum ar trebui să fie un parc de distracţii, nu ştiu dacă e de vină faptul că, pentru mine, senzaţiile de acolo au fost cam slăbuţe dar… mă întreb cum sunt alte parcuri. Voi aţi fost în vreun parc de distracţii mare? La vreun Disneyland? E altfel, sunt mai multe atracţii, mai deosebite, sunt organizate altfel?

Asta a fost ziua noastră de copilărit, a fost plină, obositoare, am plecat de acolo tare obosiţi şi ne mai aştepta şi un drum spre casă dar puştiul a fost, fără îndoială, fericit şi s-a simţit în largul lui în lumea aia. Şi restul nu mai conta.

Lacul – baraj Firiza – oază de liniște

Dacă tot plouă azi și cerul e atât de mohorât încât nu îmbie decât la odihnă, repaos și deconectare de la orice activitate, m-am gândit să vă arăt pe unde am rătăcit eu zilele astea.

Maramureșul are locuri incredibil de frumoase și, deși m-am născut aici și mi-s destul de familiare, parcă le descopăr de fiecare dată ca fiind altele, noi, proaspete, cuceritoare. Și, mai mult de atât, anul ăsta ieșirile în natură au pentru mine un parfum aparte.

Lacul – baraj Firiza e la distanță de aproximativ 25 de km de Baia Mare, e construit pentru alimentarea cu apă a orașului și se întinde pe o suprafață de mai mult de o sută de hectare. Se ajunge acolo pe un drum în urcare, șerpuit, prin pădure, drum care merge de-a lungul lacului oferind niște vederi superbe, pe de o parte întinderea calmă a apei și, pe de altă parte, pădurea verde și înmiresmată.

E o zonă de agrement foarte apreciată de pescari dar, desigur, e foarte populată, pe timp frumos, de oameni ieșiti la picnic. Sunt zone în care liniștea și pacea naturii, de-o frumusețe aparte, sunt deranjate de grupuri gălăgioase, de muzica nepotrivită, de gunoaiele lăsate în urmă dar, dincolo de toate astea (de care eu mă feresc, le ignor și nu vreau să le consider caracteristice locului), e o zonă superbă, e o oază de liniște care-ți lasă impresia că zgomotul vieții de zi cu zi face parte din altă lume. Acolo, pe malul lacului, la umbra coniferelor, într-un aer ideal parfumat, poți să lași grijile deoparte, poți să închizi ochii și să-ți lași sufletul învăluit într-un moment de detașare.

This slideshow requires JavaScript.

Pietre prețioase. Buchetul meu de pietre prețioase.

Nu port bijuterii de nici un fel și înafară de ceasul – cel care trebuia să fie – și lucrușoarele făcute de mâinile magice ale prietenei mele, nu mai am nimic, de multă vreme. Aurul, în toate formele lui, și-a avut momentul de glorie în viața mea, a venit, a fost admirat și iubit, a trecut, acum mi-e absolut indiferent și nu posed nici măcar un gram din celebrul accesoriu al luxului (sau al kich-ului, în aceeași măsură), argintul a fost și el la înălțime în anii de exuberanță ai studenției când îmi afișam mândră buricul încoronat cu o stea de argint și purtam inele, cu cât mai ciudate, cu atât mai bine. Celelalte metale, considerate prețioase, nu prea există pentru mine.

Și totuși, despre pietre prețioase vreau să vă vorbesc azi. Despre un buchet întreg de pietre prețioase. Despre smaraldul de culoarea liniștii, aducător de echilibru și împăcare, despre pietricica strălucitoare de chihlimbar care învăluie în puritate și optimism, despre perla naturală purtătoare a unei înțelepciuni native, despre turcoazul, legătură între cer și mare, talisman de noroc și poftă de viață, despre diamantul pur a cărui duritate ascunde strălucirea perfecțiunii.

Acesta e buchetul meu de pietre prețioase. Fiul meu de trei ani și jumătate. Puștiul cu caracter tare, de diamant, cu smaralde ce-i strălucesc în priviri, cu vise de turcoaz și inocența perlată.

E piatra prețioasă pentru care am luptat cum n-am crezut că pot, e nestemata pentru care m-am dus în afundurile durerii ca să poată ajunge la mine, e piatra care, în timpul căutării și al descoperirii ei, m-a făcut și mă face alt om. E safirul meu, perla mea sidefată care strălucește și luminează când întunericul se adâncește în jurul meu, e forța care mi se scurge în vene când simt că toate din jur mă apasă, făcându-mă să mă încovoi de prea multă greutate, e piatra mea prețioasă care îmi strecoară în suflet energie și entuziasm și încrederea de-a merge mai departe. Mereu mai departe.

Fiul meu, bijuteria mea unică. Piatra mea prețioasă pentru care îi mulțumesc universului că există. Că mi-a dat-o mie s-o îngrijesc, să o șlefuiesc, să îi scot la iveală strălucirea. Finisarea acestei pietre prețioase e munca vieții mele, e lucrul care mă face să dau tot ce e mai bun în mine și să simt mereu că nu e suficient, să lupt pentru a fi mai mult, mereu mai mult, așa cum el merită. Pentru că e piatra mea prețioasă pe care am datoria să o redau lumii, când va fi să se desprindă de mine, în toată splendoarea ei.

Fiul meu, buchetul meu de pietre prețioase care mă face să râd cu sufletul.

Așa, de vineri seara…

Mânuțe de copil cu suflet infinit înlănțuite în jurul gâtului, entuziasmul sincer al unui om care se bucură pentru tine și satisfacția oboselii pricinuită de munca care dă rezultate.

O zi lungă, plină. Bună.

 

” You know how the time flies,
Only yesterday was the time of our lives,
We were born and raised in a summer haze,
Bound by the surprise of our glory days. “

Mda, mă prinde melancolia de vineri seara, ceva absolut firesc și piesa asta (Adele – Someone like you), și versurile, și interpretarea, sunt așa de… sugestive pentru mine, off… bine, bine, am să mă scutur de ea, de melancolie, am să văd, în seara asta, după o plimbare lungă – lungă, un film bun și… gata. Să aveți, să avem, o seară frumoasă!

Ce ziceți, e mereu loc de… someone like you?