Budapesta – Vidam Park

Parcul e distracţii e unul dintre lucrurile de pe lista lui 2012 şi, dacă tot eram la Budapesta, şi tot ne doream, şi puştiul şi eu, o zi într-un astfel de loc, am hotărât să ne petrecem un timp în parcul de distracţii – Vidam Park – din Budapesta, a doua zi după concertul Andre Rieu. Am stat acolo vreo şase ore şi deşi a fost prima mea experienţă de acest gen – da, până la 31 de ani n-am fost niciodată într-un parc de distracţii -, deşi nu ne-am plictisit ci, mai degrabă, am fost frânţi de oboseală, parcul din Budapesta mi s-a părut slăbuţ. Adică, în comparaţie cu ceea ce îmi imaginam eu.

Preţurile biletelor au fost, comparativ cu Grădina Zoologică, mari, 4500 forinţi pentru adulţi şi 3500 pentru copii dar, având în vedere că aproape tot ce e în parc e inclus în preţul biletului, că poţi să urci şi să cobori din aparatele alea ori de câte ori vrei, e cumva justificat.

Tot în comparaţie cu Zoo, parcul e o atracţie mai puţin apreciată pe acolo, zic asta pentru că erau foarte puţină lume, mai că aveai impresia că e pustiu. Vidam Park e în aceeaşi zonă centrală, în acelaşi parc – teritoriu verde al oraşului, aproape de Zoo şi Circ, la doi paşi.

La început am fost dezamăgită de faptul că puştiul mai că nu putea să se dea în nimic pe acolo, fiind prea mic, sub 140 cm şi aveam cumva sentimentul că locul nu e pentru noi. Am descoperit apoi zona pentru pitici şi, deşi mie îmi părea că e mai mult pentru copii mici-mici, puştiul s-a simţit în largul lui şi s-a distrat în trenuleţe mici, maşină de pompieri, bărcuţă, elicoptere şi căluşei. Desigur, temerară, eu m-am dat cu aproape toate nebuniile alea, la unele eram chiar singură… că deh, nu prea aveau chef puţinii rătăciţi pe acolo să fie scuturaţi, învârtiţi în toate direcţiile, purtaţi cu capul în jos, sau aruncaţi în viteză de la înălţime. Chiar dacă au fost vreo două momente când am simţit că ameţesc şi-mi pierd echilibrul – odată în dinozaurul ăla aiurea care te învârte în viteză până nu mai ştii de tine şi a doua oară în ciocanul ăla zburător care m-a ţinut prea mult cu capul în jos (cel din film)  - tot am avut impresia că totul e la un nivel cam slăbuţ, că un parc de distracţii adevărat trebuie să însemne mai multă adrenalină, mai multă emoţie, chiar pentru oamenii mari. Şi, cumva, mai multă bucurie. (da, probabil, pentru asta sunt doar eu de vină)

Trenuleţul lor – roller coaster-ul – are tot traseul din lemn, îl vedeţi într-o poză de mai jos, arată chiar puţin ciudat, îţi dă impresia că stă să se dărâme în orice moment, e foarte vechi, se zice că e printre cele mai vechi din Europa, senzaţia e mai mult de întoarcere în timp, de nepotrivire în peisaj, decât de teamă sau emoţie, nu are nici viteză prea mare, nici traseu prea abrupt. Bine, pentru puşti senzaţia a fost, clar, un amestec de teamă şi entuziasm la cote ridicate. Cel mai mult i-a plăcut, însă, la maşinuţe, ne vedeţi în filmuleţul de mai jos, acolo ne-am petrecut mult timp, făcând multe ture, nu trebuia decât, după fiecare tură, să mai luăm o fisă, treabă de care s-a ocupat puştiul de vreo zece ori la rând. Roata… o roată mare care te poartă într-o plimbare la înălţime, foarte lent, e un prilej bun de relaxare şi admirare a oraşului, tare se mai vede totul frumos de acolo, de sus.

Deci… nu ştiu dacă am eu o impresie greşită despre cum ar trebui să fie un parc de distracţii, nu ştiu dacă e de vină faptul că, pentru mine, senzaţiile de acolo au fost cam slăbuţe dar… mă întreb cum sunt alte parcuri. Voi aţi fost în vreun parc de distracţii mare? La vreun Disneyland? E altfel, sunt mai multe atracţii, mai deosebite, sunt organizate altfel?

Asta a fost ziua noastră de copilărit, a fost plină, obositoare, am plecat de acolo tare obosiţi şi ne mai aştepta şi un drum spre casă dar puştiul a fost, fără îndoială, fericit şi s-a simţit în largul lui în lumea aia. Şi restul nu mai conta.

Budapesta, Grădina Zoologică

Grădina Zoologică din Budapesta pare să fie o atracție principală a acestui oraș. Eu am vrut să îl duc pe puști acolo pentru că-i plac animalele și ca să văd de ce e așa de renumită. Așa că, sâmbătă, înainte de concert, ne-am petrecut acolo mai mult de patru ore și n-am văzut decât aproximativ 80% din ceea ce era de văzut.

Deci, în primul rând, e mare. E relativ în centrul orașului, în parcul central, cu gps-ul noi am ajuns foarte ușor chiar la intrare. Biletele mie mi s-au părut accesibile ca preț deși pot părea un pic cam mari în comparație cu ceea ce se plătește în țară la noi. 2100 forinți pentru adulți și 1500 forinți pentru copii. A fost cald, cam prea cald, e nevoie de mult timp pentru a parcurge totul și cred că e recomandat să fie vizitată când temperaturile sunt mai scăzute.

În opinia mea, grădinile zoologice, oricât de întinse ar fi, oricât de mult s-ar preocupa oamenii ca habitatul animalelor să fie cât de apropiat de cel natural, tot sunt închisori pentru animalele alea care sunt, inevitabil, supuse la adaptări forțate și știu sigur că aș prefera să nu văd vreodată un animal, oricât de exotic, dacă asta ar însemna să nu existe grădini zoologice și animalele să fie libere la ele acasă. Dar ele există și bucuria și încântarea puștiului m-au bucurat și pe mine, deși a fost o bucurie umbrită de gândul că animalele plătesc un preț prea mare pentru ca oamenilor să le fie satisfăcute poftele.

Vizitatorii au fost într-un număr foarte mare, plin, plin de copii de toate vârstele. Animalele mie mi s-au părut cam plictisite, cele mai multe dintre ele, sau, probabil, or fi fost doar lovite de căldură. Noi ne-am simțit bine în țarcul căprițelor unde puștiul a mângâiat niște iezi și și-a mai înfrânt astfel teama de orice animal. Da, cred că îmi seamănă, și eu sunt la fel, mi-e teamă să mă apropii de animale. El a mai fost încântat de pantere și de tigru, de ursul Baloo (dacă e urs, e musai să fie Baloo, cel din Cartea Junglei), de pelicanii pe care a fost lăsat să îi hrănească cu peștișori, de cei doi crocodili leneși, girafele – sunt chiar multe – care mie mi s-au părut delicate și blânde și pe el l-au speriat din cauză că erau așa de mari și limba cu care una dintre ele l-a lins pe mână era cam lungă. Păsările, de tot felul, din toate colțurile lumii, m-au întristat cel mai mult pentru că pe ele le-am simțit ca fiind cele mai constrânse de lipsa spațiului. Ele, cărora aripile le folosesc pentru a zbura spre cer, sunt obligate să trăiască în locuri închise, acoperite. Cât de crunt poate să fie? Șerpii și târâtoarele le-am evitat, nu ne-au atras în nici un fel. La fel și gândacii de tot felul, mult prea mulți, prea diverși, după părerea mea. Maimuțele, gorilele în special, sunt una dintre atracțiile parcului zoo și e plin de lume acolo. Or fi pentru că oamenii simt că le seamănă, nu? Au spațiu destul de mult, amenajat probabil după modelul natural dar… eu le-am văzut tare triste. Sătule, fără vlagă. Așa mi s-au părut toate animalele. Poate mai puțin trigrul care se plimba agitat în spațiul lui și lăsa împresia că e tare fioros. Elefanții și rinocerii impresionează doar prin dimensiune, păsările flamingo și antilopele mi s-au părut frumoase, pinguinii stăteau pitiți într-un colț retras iar focile se ascundeau de căldură. Rățuștele cred că erau în elementul lor, lacul amenajat fiind destul de mare și cu multă verdeață. Grădina zoologică din Budapesta e o combinație de zoo cu grădină botanică așa că nu lipsesc arbori din toată lumea și plante, flori de tot felul.

Așadar, nu știu să vă spun dacă Grădina Zoologică e ceva ce merită vizitat sau nu. Dacă vă doriți să vedeți pe viu animale cunoscute doar din cărți sau de la tv, da, sunt acolo foarte, foarte multe. Dar… eu aș prefera, dacă ar fi de ales, să întâlnim animale mai puține dar s-o facem în habitatul lor firesc. Sau, dacă nu se poate, să le lăsăm în pace.

Credeți că există animale fericite la grădina zoologică?

Creasta Cocoșului. Sus, tot mai sus.

Acolo mi-am petrecut eu ziua de ieri, acela e locul în care te simți mai aproape de cer, în toate felurile posibile.

Rezervația naturală Creasta Cocoșului a fost înființată în anul 1954 și se află în Munții Gutâi, jud. Maramureș, la o distanță de aproximativ 35 de km de Baia Mare. “Creasta Cocoșului” este o colină ascuțită, cam de 200 m lungime, crenelată, aflată la o altitudine de 1200 m. (sursa informații – Creasta Cocoșului)

 

Sunt mai multe trasee care duc în acest loc, noi am ales unul dintre ele, cel care pornește de la Hanul Pintea Viteazu din Pasul Gutâi (drum care face legătura între Baia Mare și Maramureșul Istoric (Sighet, Vișeu, Borșa)), un traseu marcat, de 2 ore jumătate – 3, cu dificultate mică spre medie, transformată, din cauza puștiului, într-o dificultate medie spre mare, la întoarcere când a trebuit purtat în brațe, adormit.

Am pornit de dimineață, înarmați, eu cu dor de ducă și puștiul cu entuziasm autentic și molipsitor. Am parcurs traseul cu pauze scurte dar dese și ne-au luat cam patru ore să ajungem sus, încă trei la coborât, și-a fost un total de vreo zece ore de aventură. Și ce aventură.

Puștiul a fost, așa cum speram, extrem de încântat și a rezistat eroic mai mult decât te-ai aștepta de la un copil de trei ani jumate. A fost vedeta munților ieri, apreciat și lăudat de toți turiștii întâlniți pe acolo. Sus, câțiva tineri, cu care ne întâlnisem pe traseu, l-au aplaudat, c-a reușit să urce. Bine, pe de altă parte, am avut ocazia și să ne simțim ciudat când, în timp ce-i legam baticul, să-l apere de soare, niște copii, dintr-un grup de naționalitate maghiară, trecând pe lângă noi, au zis – ez biztos cigany (habar nu am dacă am scris corect, limba maghiară e una ultra străină pentru mine) - mi-a venit să râd dar cumva m-am și întristat, oare de ce-or fi crezând așa, de ce e chestia asta așa generalizată? Plus că, la asta chiar nu mă așteptam, mămică blondă cu copil și mai blond…

Am făcut poze multe, superbe, deosebite dar, din păcate, ele nu pot reda decât într-o mică măsură ceea ce, fiind acolo, trăiești. N-ai cum să imortalizezi în imagini liniștea sau sentimentul acela de eliberare, de deconstrângere, care pune stăpânire pe tine în locurile în care simți că ești mic într-o imensitate de-o frumusețe căreia nu-i poți găsi comparație. Cât privești în jur sunt doar văi, și dealuri, și piscuri de munte, și pâlcuri de sate, și toate par atât de îndepărtate încât simți că nu poți cuprinde cu sufletul tot ce ți se desfășoară înaintea ochilor. Și te simți împăcat, știind că nici nu trebuie s-o faci.

Mi-e destul de greu să explic clar ce-am simțit, ce-a însemnat pentru mine tura asta, caut eu însămi mult prea multe răspunsuri – da, știu, poate unele întrebări n-au nevoie să fie puse – și mă simt eu mult prea încorsetată în niște limite ale raționalului care, clar, nu mă lasă să fac lucrurile doar simțind, neîntrebându-mă, neașteptând dar… mă străduiesc. Și ieșirea asta pe munte, pentru mine n-a fost, pur și simplu, o excursie, un motiv de-a face mișcare (deși, recunosc, efortul fizic susținut e unul dintre modurile în care mintea se mai limpezește, furtunile din suflet se mai liniștesc), de-a petrece o zi liberă, de-a revedea niște locuri. A fost un dor de înălțime, de sentimentul că nu trebuie să cuprinzi chiar tot necuprinsul, că lucrurile pot fi trăite și fragmentat. Și, da, și oamenii nefericiți, cei care nu-și găsesc calea, cei pierduți prin labirinturi întunecoase din care nu știu cum să iasă, sau nu reușesc, pot să se (mai) bucure. Și bucuria asta, așa ciuntită, e cu atât mai valoroasă.

Vă arăt niște poze. Și vă doresc o seară frumoasă. Frumoasă, ca voi.

Schimbări…

Mă întreba, aici, Roşcăţica, dacă sunt adepta schimbărilor radicale. Şi m-am gândit atunci că am nevoie să fac o căutare, în memoria mea, şi a calculatorului, ca să pot exemplifica.
Cred că nu, nu sunt adeptă a schimbărilor, cred că îmi place ideea de statornicie dar… uneori, din varii motive, simt nevoia de ceva, altceva. Şi atunci, clar, schimbările n-au cum să fie altfel decât radicale. Indiferent că e vorba de frizură, stil vestimentar sau design ambiental (asta ca să înţelegeţi că mă apuc uneori şi întorc casa pe dos, din nevoia de nou)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În ceea ce priveşte frizura, asta e cea mai radicală schimbare, având în vedere că am fost/sunt, cam 90% din viaţă o purtătoare de păr lung şi eventual, mediu. Înainte să-l tund scurt, cum se vede în prima poză, făcută în vara lui 2006, îl aveam un pic mai lung decât e acum (cea de-a doua poză, din 15 ianuarie 2012), deci, foarte lung. A fost o schimbare radicală, mi-aduc aminte că nici măcar coafezei nu i s-a părut bună ideea mea dar n-am avut nici un regret, m-am simţit bine şi aşa. Da, de la un timp nu mai aveam răbdare şi-l vroiam iar lung… Cât despre culoare, deşi am cochetat o vreme, în timpuria mea tinereţe, cu un blond de-ăla nordic, care mi se pare mie şi acum minunat, mizez pe natural din comoditate, pur şi simplu.
Cam asta e cu schimbările, la mine.
La voi, cum e? Vă plac, aveţi nevoie de ele?

Roma în imagini: Castelul Sant’ Angelo

Incursiune într-o istorie fascinantă. Cu prinţi, prinţese, baluri şi ţinute impozante. Cu îndârjire şi crezuri puternice. Şi cer infinit de albastru.

Roma în imagini: Columna lui Traian

Cum să nu îţi placă?

Din Roma, despre Roma…

E ora 7 dimineata, va scriu dintr-o sufragerie tipic italieneasca, de pe un calculator in italiana (si-mi cer scuze, din aceasta cauza, pentru lipsa diacriticelor), respir aer rece de dimineata intr-un cartier locuit exclusiv de italieni si ma bucur de razele unui soare incredibil de caldut si placut… asa, de sfarsit de vara, nicidecum de toamna rece si mohorata ca si cea pe care am lasat-o acasa.

Roma, fara urma de indoiala, isi merita renumele de Cetate Eterna. Respira istorie la fiecare pas. Tot centrul Romei e un amalgam de ruine, castele, dom-uri, poduri si cladiri care dateaza de mii de ani. Arta si istorie, cred ca asta e combinatia care caracterizeaza Roma cel mai bine.

E frumoasa. E diferita. E ceva ce nu doar ca merita vazut, TREBUIE vazut intr-o viata de om.
Stiu ca se spune despre Roma ca e un oras murdar, ca e plina de oameni de tot felul, ca e prea aglomerata… ca e asa, si asa… Oricum ar fi, e ceva UNIC, asta n-o poate nimeni contrazice. Da, e aglomerat. Da, o fi murdar. Da, or fi multi cersetori – desi, sincera sa fiu, mie nu mi s-au parut mai multi decat la Milano, sa zicem. Da, Roma o fi tot ceea ce se spune despre ea. Dar e, pe de alta parte, o bijuterie a lumii. Cum ar fi sa nu atraga, ca un magnet?

Va salut cu drag, va doresc toate cele bune, sa aveti o duminica minunata.
Sa va fie bine.
Fug, Roma ma asteapta.