Gând aiurea. 63.

Murphy zice că atunci “când lucrurile par că nu se mai înrăutățesc, ai răbdare. Se vor înrăutăți curând.” Ceva tot o fi adevărat, mai e o vorbă din bătrâni care zice că un rău nu vine niciodată singur. Luni mi-am trimis netbook-ul în service, ieri am expediat şi aparatul foto. Dar astea, deşi sunt inconvenienţe, sunt nişte mărunţişuri. Relele, alea care dor şi ne dau lumea peste cap, ne vin de la oameni, din relaţiile cu oamenii. Şi uneori suntem captivi într-o pânză de păianjen. Şi nu prea mai avem forţă să ne împotrivim sau să ne apărăm. Şi tăcem.

Gând aiurea. De esenţă.

Suntem cuvinte, potrivit meşteşugite, şi cuvintele-s ambalaje, unele strălucitoare, ce-ţi fură ochii, altele ce te cuceresc prin simplitate. Adoptăm cuvinte noi, şi grele, şi ambalajele ne sunt în pas cu moda.

Dar esenţa e dincolo de toate. E ascunsă uneori sub straturi multe, din teamă, din nevoia de siguranţă, alteori, poate nu ştie să-şi facă simţită prezenţa. Şi pentru a fi întâlnită, înţeleasă, necesită efort. Şi implicare, şi dorinţă, şi dedicare. Dar esenţa e acolo. Aşteptând, la primul semn, să se reverse, copleşind cu trăire. Autentică.

De ce ne-om fi împiedicând atât printre voalurile colorate ale aparenţelor?

Gând aiurea. 62.

“Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei - ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămână singur. Dacă se întâmplă să fie singuri, citesc sau dorm. De întrebat, nu se întreabă niciodată; se tem că vor găsi nebunia, în Dumnezeu sau în diavol, amândoi chipul spaimei omului care nu știe ce vrea. Întrebările din capul unghiului le evită toți. Unii dialectic, alții din prostie. Scopuri, țeluri, idealuri, plăceri; cu acestea își justifică actele. Dar toate aceastea sunt pretexte, vorbe fără miez, ascunzând un singur sentiment, vast și umilitor, pe care îl îndură toți oamenii și nimeni nu îl poate zdrobi: spaima de singurătate, spaima de întuneric. ” (Mircea Eliade, Lumina ce se stinge)

O fi mult, o fi puțin, la asta s-o fi rezumând totul? Și atunci, de ce atâta zbatere? “… poate rămâne cineva de-a pururi, sus, pe mal, cu cerul deasupra?”

Azi mă gândeam că e trist că ceea ce ne reprezintă e egoismul și cruzimea. Că ne-ar fi mult mai bine dacă le-am putea schimba pe dărnicie și bunătate. În gânduri, în fapte. Dar… îmi dau seama că lipsește ceva. Că nu-i de-ajuns să fii conștient, să poți vedea foarte clar lucrurile pentru a putea aplica practic ceva. Nu știu dacă e lipsa de voință, de motivație, dacă e vorba de-o incapacitate sau o slăbiciune… dar cred că e ceea ce ne caracterizează… ne afundăm ușor și ne înălțăm greu. Îmbrățișăm tristețea de parcă ne-ar fi cel mai loial și de ajutor aliat și ne e greu să ne lăsăm sufletele atinse de încredere și optimism. Da, o fi pentru că suntem doar oameni.

Dar de ce se pierde și sentimentul de umanitate din noi?

Gând aiurea. 61.

De câte ori trebuie să ne repete cei din jur că nu suntem buni de nimic ca să o și credem? Nu e ceva ce un părinte n-ar trebui să-i spună vreodată copilului său? De ce, totuși, sunt atât de mulți cei care o fac?

De câte ori trebuie să ne spună cei din jur că suntem capabili să facem tot ce ne dorim ca să o și credem și să ne și simțim în stare? Nu e tocmai ceea ce ar trebui să ne învățăm copiii, să le sădim în suflet și în minte încrederea în sine?

Cât de diferiți sunt oamenii care rezultă din categoriile astea? Și totuși, ei trebuie, cot la cot, să facă față aceleiași lumi.

De ce-om fi, oare, atât de ușor influențabili, atât de crunt legați de părerile, aprecierile sau deprecierile celor din jur?

Gând aiurea. De sâmbătă.

M-ai rânduit printre învinși.
Știu că nu-mi este dat nici să înving
Și nici să ies din luptă.

Mă voi cufunda în abis pentru ca să-i ating limitele.
Am să joc jocul înfrângerii mele.

Voi pune în joc tot ceea ce am
Și când voi fi pierdut totul, voi juca până și ființa însăși…
Și poate că atunci voi fi recucerit totul,
datorită totalei mele despuieri.

(R. Tagore, M-ai rânduit printre învinși)

Uneori, destul de rar în ultima vreme, ce-i drept, mi se face dor de poezie. Tagore are câteva poezii care-mi plac tare mult, aceasta e una dintre ele. E atâta simplă, și tristă, realitate în ele… mereu ne zbatem să mai mutăm în spațiul nostru câte o piesă din jocul – cumva inutil, doar îi e finalul clar și cunoscut – vieții.

Dar, oare, chiar trebuie să ajungem la fundul sacului pentru a putea să o luăm de la capăt? De ce nu ne dăm seama din timp, după ce-am făcut doar primele mutări, că direcția în care mergem e greșită și, astfel, să avem șansa de-a ne întoarce din drum mai devreme, când, încă, consecințele acțiunilor noastre nu-s atât de răvășitoare?

Cât timp trăim nu ne rămâne decât să luptăm, nu-i așa? Și să sperăm că nu ne vom pierde de tot înainte de-a simți c-am și câștigat ceva, chiar și așa, iluzoriu…

 

Gând aiurea. 60.

Știu, ne simțim așa de mult copleșiți de propriile probleme încât ajungem să nu mai vedem nimic în jurul nostru… de obicei așa se întâmplă, așa mi se întâmplă… uneori, mai ajunge câte una alta la mine și atunci… atunci chiar mă îngrozesc de cum merg lucrurile pe lumea asta…

Ce viața poate avea un om care își trăiește zilele pe holurile unui Mall? Și nu, nu vorbesc despre un om al străzii ci un om de la care te-ai aștepta la altceva (ei, da, știu, de ce ne-am aștepta ca lucrurile să fie în vreun fel anume în ceea ce-i privește pe alții?)… Câteva ore pe o canapea dintr-un colț al spațiului public, alte câteva ore pe o alta, în alt colț, încă unele petrecute lângă un telefon/player pus la încărcat într-una din prizele din perete. Și iar, tot așa, zi de zi. Până ai impresia că omul acela e acolo, împământenit. Cum se poate așa ceva? Ce te face să ajungi la așa ceva, unde te poate duce?

De ce-or fi mergând lucrurile așa de de-a-ndoaselea pe lumea asta?

Gând aiurea. 59.

De ce, atunci când ţi-ai dori să ţi se înfăţişeze înaintea ochilor sufleteşti calea pe care să mergi, viaţa îţi arată ce trebuie să faci într-un mod absurd, dându-ţi o palmă amară, dură? Chiar avem nevoie, întotdeauna, să fim scuturaţi zdravăn de realitate pentru a ieşi din mocirlele sufleteşti în care ne zbatem?

Când crezi că privirile-ţi sunt, toate, canalizate într-o anumită direcţie şi nu mai eşti capabil să percepi şi altceva, se întâmplă ceva care te obligă să priveşti în altă parte. Şi să înţelegi. Că, trebuie, indiferent dacă simţi că poţi sau nu, să ieşi din tine, să te laşi pe tine la o parte. Şi să fii acolo unde e nevoie de tine.

(ăsta mi se pare – deşi trist – un lucru admirabil. avem puterea să uităm de propriile suferinţe atunci când suntem obligaţi să ne confruntăm şi să facem faţă suferinţelor celor din jur, ale celor dragi.)

Gând aiurea. 57

” Vara asta am să mă-ndrăgostesc… ” – a urlat, la propriu, Chirilă, în seara asta, în timpanele celor prezenți la concertul Vama, provocându-le un orgasm muzical, cum singur a declarat.

Ce-o fi așa de fuckin’ deosebit în îndrăgosteala asta care știi bine că nu face decât să tragă după ea o suferință cel puțin pe măsură freneziei de început?

Pentru ce? N-ar fi mai curajos să spui – la naiba, eu n-am să mă mai îndrăgostesc! -, nu e mai realist?

Gând aiurea. 56.

” Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nimănui nu-i trece prin cap să se schimbe pe sine însuşi.” – Lev Tolstoi

Şi totuşi, cele mai multe probleme de-ale noastre pornesc de la noi înşine, din interiorul nostru. Şi chiar dacă suntem conştienţi de lucrul ăsta, tot ni se pare mai uşor - şi mai firesc – să se schimbe toate ale lumii ce ne înconjoară, decât să ne schimbăm noi. De ce?

Gând aiurea. 55.

De ce avem tendința să fim arțăgoși înainte de a fi înțelegători?

De ce suntem, mai degrabă, invidioși pe cei din jur decât empatici cu ei?

De ce suntem la critică înainte și la laudă inapoi (parafrazând un vechi proverb!)?

Despre capra vecinului și urările de mai puțin bine altora, cu ce ne ajută? Ne rămâne nouă mai mult? Și, când lucrurile astea intervin între oameni care, s-ar presupune, au mai mult decât o legătură superficială, ce mai rămâne de făcut? 

Știu, nu e cazul de aruncat cu piatra decât atunci când te simți complet nevinovat. Și cum ai putea, în lumea nebună în care trăim? Nu, desigur, nu voi spune că eu fac altfel, că eu sunt mai bună decât alții, nici pe departe. Îmi știu bine cusururile. Că încerc să le tratez, e altă treabă. Ideea e că răutățile gratuite chiar nu pot să le înțeleg. Faptul că sapi un om fără ca măcar acest lucru să te urce pe tine o treaptă (nu că ar fi pardonabil în astfel de cazuri!). Și totuși, lucrurile astea sunt la ordinea zilei…

Uff! Aveam de gând să scriu ceva mai vesel. Dar nu prea pot azi. E prea apăsător aerul, greu de respirat. N-au cum să îți rămână gândurile clare și luminoase în astfel de împrejurări. Dar, poate, nici nu e cazul. Poate e mai ok să lași lucrurile în voia lor și să nu transformi într-un capăt de țară faptul că nu sunt lucrurile așa cum ar fi de dorit să fie. Mergi mai departe, și gata.

Hai, voi să aveți o zi mai bună.