Primăveri de viață

Că sunt o primăvăratică nu e nici o îndoială și v-am mai spus asta. Mi-am dorit, de-a lungul anilor, tot felul de primăveri. Și-am avut parte, desigur, de primăveri mai mult sau mai puțin împlinitoare ale acelor speranțe. 

Mulțumesc din suflet, Anca, pentru ghiocelul care nu se va ofili niciodată!

Mi-am dorit primăveri îmbrăcate în trăire, în frumos și culoare. Și am avut. Au fost primăveri de zbucium adânc și experiențe răvășitoare. Au fost primăveri de așteptare nesfârșită și tăcere cruntă răsplătite cu fulgerătoare zboruri printre stele.
Mi-am dorit primăveri în care să dansez, să cânt, să râd și… să plâng. Să simt. Și am simțit. Cu fiecare tresărire a sufletului. Și am cântat cu flori de viață în suflet, și am dansat cu îmbrățișări de tandrețe în priviri. Și am plâns cu lacrimi de sânge. Și mi-am dat sufletul cu totul. Și i-am strâns bucățelele pierdute prin adâncuri. Au fost primăveri în care m-am pierdut în parfumul irișilor (v-am spus vreodată că sunt florile mele preferate?), al curajoaselor brândușe și-al minunatelor flori de liliac. Primăveri de viață.

Dar anul ăsta nu-mi doresc minuni. Nici prefaceri în eternă fericire. Da, îmi doresc să simt că trăiesc dar încerc să nu-mi înalț sufletul printre nori și nici să îmi (mai) imaginez că pășesc prin praf de stele.

Anul ăsta mi-aș dori o primăvară a întoarcerii. Nu a mersului înapoi. A întoarcerii la sine. La mine ceea ce sunt, ceea ce pot să fiu. Ei, da, primăvara asta îmi dau întâlnire cu mine. Și sper din suflet să nu lipsesc. Îmi doresc o primăvară care să mi se cuibărească simplu în suflet și să-mi aștearnă înainte covor verde potrivit alergărilor sufletului. Și să mă învețe, pas cu pas, să merg (din nou) pe drumul bucuriei. A bucuriei simplă, limpede și reală.

Deci, să intre primăvara până la cei din noi!
Așa cum o spun, în fiecare primăvară, cei de la Semnal M.