Drumul meu e cel care trebuie să fie. Așa o fi…

În urmă cu exact doi ani, în ultima dimineață de duminică a lunii februarie, credeam că am regăsit un drum pe care aveam mare nevoie să merg. Azi, după doi ani, înțeleg că, de fapt, atunci nu re-găsisem ceva, deoarece nu avusesem nicicând acel ceva… și azi mă aflu tot pierdută, pe acel drum.

Se spune că drumurile sunt făcute pentru a călătorii, nu pentru a ajunge la destinatie…
Înțelepciunea vine din capacitatea de-a aprecia raza de soare și firul de iarbă din fiecare cărare pe care viața ne poartă pașii.
Din a ști să trecem cu fruntea sus, cu inima curată, peste orice obstacol…

Mergem uneori către o țintă exactă, știm prea bine cu ce scop facem fiecare pas, de ce luptăm împotriva spinilor care ne ies în cale.
Nu vedem intersecțiile, nu ne abatem pe nici un drum lăturalnic, avem înaintea noastră doar luminița de la capătul drumului.
Steaua noastră. Ținta clară pe care o asociem cu împlinirea tuturor așteptărilor noastre.
Și pierdem… pierdem frumusețea pașilor, uităm să privim în stânga și-n dreapta noastră, acolo unde sunt tocmai detaliile care ne-ar umple sufletul de viață.
Pentru că, alergând întru obținerea acelui punct final, parcursul nu ne mai interesează.
Și atunci când, într-un sfârșit, ajungem la capătul drumului, dezamăgiți ne dăm seama că, de fapt, e mult mai puțin spectaculos față de cum ne imaginam.
Că satisfacția e mult mai puțin profundă și strălucitoare. Ținta, doar o iluzie.

Alteori rătăcim pe diferite căi lăturalnice, fără nici o țintă, doar trăind fiecare pas… mereu altul.
Șovăielnici la început, încrezători pe măsura ce ne învățăm cu ritmul în care viața ne poartă pașii, plini de avânt și de optimism atunci când sunt răsplătiți cu clipe de viață.
Și primim, cu sufletul deschis, florile pe care viața ni le presară uneori în drum. Ne umplem sufletele cu mireasma lor.
Dar simțim cu toată ființa și fiecare pietricică care ne iese în cale și ne lăsăm copleșiți de fiecare obstacol, mic sau mare.
Și ne doare, și ne simțim sufletul răvășit și, mai ales, convins că n-are cum să mai găsească-n el putere.
Putere să-și continue drumul, la fel de întortochiat, la fel de plin de neprevăzut.

Dar, tocmai când credem că nu mai putem face nici un pas, sufletul nostru își ia din nou avânt.
Și pornește mai departe. Pe aceeași cale. Calea dictată de vocea interioară. A sentimentelor.

Toate, toate drumurile noastre sunt dictate de ceea ce simțim. Iubire, ură, furie, dezamăgire, trisțete sau bucurie, sunt toate, trăirile noastre.
Trăiri care ne poartă pașii pe diferite cărări. Vesele sau înlăcrimate.
Am ales întotdeauna să merg pe drumul sentimentelor mele.
Clar, nu sunt mereu căi line. Nici ușoare. Nici satisfăcătoare.
Dar sunt drumurile mele. Așa cum trebuie să fie. Probabil.