Ce-ai văzut pe gaura cheii?

De câteva zile mi-a rămas micuţa jucărie portabilă fixată pe Pro Fm şi e postul pe care îl ascult, în căşti, dimineaţa şi seara în drum înspre şi dinspre locul de muncă. Oamenii de pe acolo fac glume destul de nesărate şi prosteşti dar, poate din cauza aerului mohorât de afară, îmi pică bine. Şi mă apuc şi râd singură pe stradă, uneori. Seara, mi se întâmplă să ascult o parte dintr-o emisiune moderată de Cerebel. Pe drumul meu dintr-o seară el discuta despre privitul pe gaura cheii, vizor sau alte… posibilităţi de urmărire sub acoperire.

Na, inevitabil, întrebarea – ce-ai văzut pe gaura cheii? – m-a purtat într-un trecut al vieţii mele destul de îndepărtat încât să mi se pară că e parte de poveste dar nu suficient de îndepărtat încât amintirile să-şi fi pierdut din prospeţime. Sau din farmec.

Deci… în anii naivi ai tinereţii mele, la 17-18 ani, îmi urmăream, la propriu, pe gaura cheii, bărbatul visurilor. Ei, da, așa se întâmpla. E de-a dreptul hilar, nu-i așa? Și cu câtă seriozitate o făceam și cât de fericită mă simțeam că pot să fiu aproape de El, dincolo de ușă, fără ca el să mă știe prezentă. Despre marele El al tinereții mele am scris aici, nu reiau acum… era profesor și, la un moment dat, avea mai multe ore la cursurile de seral, decât la cele de zi. Așa că, după amiaza îmi făceam drum spre liceul aproape gol și, știindu-i orarul, eram mereu prin apropierea sălii de clasă unde urma să predea și-l așteptam să intre și să iasă de la oră. În timpul orei, pur și simplu, îl priveam pe gaura cheii… stătea la catedră și eu îl admiram. Zâmbea și eu simțeam emoții străpungându-mi inima. Vorbea și glasul lui îmi umplea sufletul. Și ce romantic mi se părea. Credeți că mai conta faptul că amorțeam într-o poziție nu foarte comodă?

Și nici nu mă întrebam cum se vede lucrul ăsta dinafară. Nu-mi păsa (e drept că la orele alea coridoarele liceului erau cam goale). Ce dacă cineva m-ar fi văzut? Ce dacă cineva ar fi gândit că am un comportant total absurd? Pentru mine era perfect firesc. Erau momentele mele în care mă drogam cu o prezență pe care o consideram indispensabilă pentru a putea trăi.

Mda, acum, privind în urmă, râd. Și nu știu dacă e bine sau nu faptul că ajungem să râdem mâine de ceea ce ne durea ieri. Dar, asta se întâmplă.

Doar eu am/aveam ˝fetișuri˝ de astea, de privit oamenii pe ascuns? Voi, când și de ce ați privit pe gaura cheii? Și, desigur, ce ați văzut pe acolo?

(da, postul ăsta e pentru a mai destinde atmosfera, cam prea încărcată, pe aici, în ultima vreme. desigur, aveți voie să vă și distrați pe seama mea, doar sunteți perfect îndreptățiți!)

Ieri. Și mâine. De ce nu și azi?

În fiecare zi din iarna asta lungă îmi zic că o să vină ea primăvara… în dimineți ca și cea de azi, c-o natură ce respiră speranță, cu un cer senin și un soare vesel, conștient de faptul că câștigă tot mai mult teren în fața frigului sau în seri negeroase în care fac pași alene și nu grăbiți către casă, îmi zic că în lunile de primăvară ce urmează voi trăi altfel…

Îmi imaginez că-mi voi petrece după-amiezele în parcuri, învățându-l pe puști să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare, ˝navigând˝, cu sufletul înaripat, pe role sau, pur și simplu, butonând tastatura micuțului calculator în mijlocul naturii, umplându-mă de viață.

Îmi zic că atunci o să mă bucur. Că atunci o să simt că pulsează viața în mine. Că o să las la o parte tristețea și doar valuri de entuziasm și de stare de bine o să-mi năpădească sufletul.

Îmi zic că ceea ce nu pot să simt azi, o să simt mâine. Că mâine o să fie altfel. Mai bine, desigur. Că, cumva din inerție, lucrurile se vor schimba.

Ieri îmi spunea cineva că degeaba îmi fac planuri să fac multe lucruri cât timp nu pot să găsesc bucuria în mine. Că, toate lucrurile astea dinafară, pe care le doresc și le plănuiesc eu, nu vor fi ceea ce aștept și nu schimbă nimic dacă eu nu pot schimba ceva în mine. Modul de-a vedea, de-a înțelege lucrurile.  

Și asta ar trebui să se întâmple azi, nu mâine, nu în luna aprilie sau mai. Și cum faci să trăiești azi, să simți azi, să te bucuri azi lăsându-l pe mâine în pace, neplănuind, nevisând?

Vouă, vă iese?