Gând aiurea. De luni.
Unii oameni zboară, alţi oameni se târăsc.
Uneori, cei ce zboară, au chef să se trântească de pământ, să-şi astupe urechile şi să nu mai perceapă – pentru o vreme, măcar – vuietul vieţii. Cei ce se târăsc poate prind, un timp, aripi… pe care, pentru că nu ştiu să le mânuiască, le frâng într-un zbor ciuntit.
Şi mai sunt, întotdeauna, cei ce stau pe loc. Pentru că aşa aleg. Cei cărora nu le pasă că n-au aripi, pentru că nu şi le doresc. Cei ce nu-şi zdrobesc coatele, că nu-s motivaţi nici să se târască. Privesc viaţa trecând molcom pe lângă ei – n-o opresc nici cu o vorbă.
Unii obosesc zburând, unii obosesc târându-se şi alţii stând pe loc.
Dintre toţi, care-s învingătorii, care-s cei învinşi? Care-s tari şi care-s slabi? Care sunt cei ce ştiu să aprecieze existenţa… care-s cei ce trăiesc? De existat, există toţi. Care şi trăiesc?
Amesteci static cu dinamic şi iese o ciorbă din legile fizicii. Dacă unii zboară şi alţii se tîrăsc, atunci la mijloc sînt cei care merg drept, pe propriile picoare, nicidecum cei ce stau. Problema cu statul – pe loc, nu chestia aia cvasi-inexistentă sub umbrela căreia politicienii fură – este că ăla care se tîrăşte se poate opri să stea, dacă-i obosit; şi ăla care merge pe picioare se poate opri – da’ ăla care zboară, cînd se opreşte cade bolovan. Asta vorbind de avantaje şi dezavantaje.
Te-ai gîndit vreodată, că ăia care stau pe loc, poate s-au oprit (sau stau acolo o viaţă) ca să scrie istoria şi să facă poze? De-alea clare, perfecte, fără pixeli albaştri…
Din lupta cu viaţa, există un singur învingător, care şi ăla e o invenţie a omului: timpul. Dar de ce trebuie să fie o luptă, în primul rînd?
E o lupta fiindca, indiferent de mijlocul de transport, intalnesti obstacole la tot pasul. Am tins la un moment dat sa cred ca exista si mersul drept (cei care s-au nascut cu toate la picioare) dar nu-i asa… Faptul ca ne trezim intr-o lupta nu e o alegere, alegerea e implicarea…
Uite da, cam aşa zic şi eu…
Mi se pare ciudat modul ăsta de gîndire agresiv: “dacă ceva/cineva nu e cum vreau eu, atunci mi-e potrivnic şi trebuie să-l înfrunt neapărat”. De ce să nu ocolim, de ce să nu discutăm, de ce să nu adoptăm -parţial sau total – un punct de vedere mai mult sau mai puţin diferit, de ce să nu ne ajutăm unul pe altul în loc să ne dăm pumni şi picioare în gură ca prim gînd transpus în faptă?
Oare trebuie să ajungem în pragul extincţiei – vezi urgia din ţară drept “telegramă de atenţionare” – ca să ne aducem aminte să fim oameni în adevăratul sens al cuvîntului…?
De fapt, adaptez legile fizice la mersul lucrurilor… adică, ştii tu, una e teoria, alta practica. Oricum, cei care chiar merg drept sunt ori extrem de puţini, chiar neglijabili (ca număr) ori sunt împiedicaţi de cei ce se târăsc ori agăţaţi de cei ce zboară…
Dacă stau pe loc ca să facă poze au doar o singură perspectivă, cum să scrie istoria dintr-un singur punct? Nu e bine.
Da, timpul. De ce e o luptă? Pentru că avem nevoie, cred.
Ştiu, lucrurile bune au fost dintotdeauna mai greu de făcut, fiindcă sînt împotriva “firii”, împotriva “naturii”, a entropiei. Tocmai de-aia, fiindcă avem posibilitatea s-o facem cu bună ştiinţă, fiindcă avem conştiinţa că putem pune o frînă – fie ea şi infimă – în mersul Universului spre degradare, ar trebui să ne dea dorinţa şi puterea de a face ceva bun. Din păcate însă, civilizaţia umană, văd – cu tristeţe – că a abandonat gîndirea pozitivă şi s-a lăsat pradă degradării lente şi inexorabile, fără să mişte un deget. Sau mă rog, din cînd în cînd mai ridică unul sau altul un deget mijlociu, celor care îndrăznesc să gîndească sau să acţioneze “altfel”.