Singuri, printre oameni…

˝ Cea mai rea singurătate nu este când eşti singur, ci când eşti un prost tovarăş … pentru tine însuţi.˝ (Jacques Salome)

Eu cred că unii oameni se nasc singuri. Cu o singurătate pe care o poartă în suflet. Se înconjoară ani de zile de oameni, de gălăgie, de agitaţie ca să alunge singurătatea. O singurătate care-i urmăreşte pas cu pas, apăsându-i. E ca o umbră, de care n-au cum să scape. Şi e doar o amăgire, de singurătatea din suflet nu poţi să fugi, e parte din tine.

Singurătatea mea face parte din mine, ştiu. Că sunt fericită/mulţumită (poate, fericirea aceea ca stare excepţională) sau tristă (stare pe care o cunosc eu aşa de bine), singurătatea e mereu cu mine, mereu prezentă. Uneori, în toiul unei petreceri mă simt cumplit de singură şi oamenii, chiar aproape fizic, nu mai ajung la mine. Alteori, viaţa îmi poartă paşii pe străzi aglomerate, pline de oameni, tocmai ca să fiu singură. Singurătate între oameni, cred că e ceea ce mă caracterizează cel mai bine. Mă simt mai singură între oameni decât într-o cameră goală. Fug de oameni, ca să fiu singură. Fug spre oameni, pentru că sunt singură.

Atunci când singurătatea îmi copleşeşte prea adânc sufletul, tac. Tăcerea – singurătate. Şi orice vorbă mă doare. Orice cuvânt care violează tăcerea adânceşte singurătatea. Şi o transformă. O urâţeşte.

Uneori, e o singurătate necesară, plăcută, liniştitoare. Momente de singurătate în care nu te simţi singur. Pentru că eşti cu tine. Cu gândurile tale. Cu trăirile, cu sentimentele. E singurătatea pe care o doreşti, o cauţi. E singurătatea care, însoţită de lacrimi, de zâmbete, de ţipete de bucurie sau furie, linişteşte furtunile sufletului. Îl alină, îi dă imboldul acela, atât de necesar, pentru a putea merge mai departe.

Alteori, o singurătate dureroasă, cruntă. O singurătate care te omoară, clipă de clipă. Pe care ai vrea să o alungi dar nu poţi. Se ţine scai de tine. Încerci să scapi, cauţi, strigi după ajutor… dar nu e nimeni să te audă. Eşti singur. Aşa cum nu doreşti. Şi-ţi vine să urli de durere. Şi-ai prefera o durere fizică. Care n-ar putea să doară ca singurătatea pe care o porţi în suflet.

Fugim de singurătate dar fugim şi de oameni. Încercăm mereu să umplem goluri şi apoi simţim că ne sufocăm. Suntem, în esenţă, singuri. Dar de ce singurătatea asta pe care o purtăm în suflete ne apasă atât de mult?