Miresele… tot naive!

A trecut mai mult de un an de când scriam, aici, ce cred eu despre ideea de mireasă.
M-am întors cu gândul la postul ăla şi la ce spuneam atunci pentru că târgul de nunţi ce se desfăşoară tocmai în bătătura biroului (a locului de muncă) sufocă tot ce e în jur cu marşuri nupţiale, decoruri care mai de care mai fandosite, aranjamente florale extravagante şi, desigur, puzderie de rochii, toate modelele şi culorile posibile, toate, fireşte, de mireasă. Pentru ziua aia, unică.

Na, n-o lungesc prea mult, doar am zis atunci ce-am avut de zis dar, inevitabil, cu toate astea aproape, mi-am adus aminte de propriile mele alergături (Doamne, câte au mai fost!!!) din urmă cu ceva ani, de dorinţa disperată de-a fi totul, în ziua aia, perfect (o fi o iluzie de care ne agăţăm, nu? adică avem impresia că, dacă în ziua nunţii totul e perfect, aşa o să fie şi în continuare? sau poate ne gândim că, măcar ziua nunţii să fie una perfectă, dacă tot ne aşteaptă… ce ne aşteaptă…), de idei fixe şi exagerări, de tensiuni şi nemulţumiri şi, clar, mai puţin de emoţie şi de candoare, şi de fericire nesfârşită. Unde să mai fi avut loc, săraca?

Dacă mă întrebaţi (dar vă spun şi dacă nu o faceţi!) cum a fost ziua nunţii pentru mine, vă zic că a fost şi cu plusuri şi cu minusuri dar plusurile au fost mai multe şi am încercat să mi-o trăiesc aşa cum am visat, dorit, luptat. Oricum, amintirile capătă patina strălucitoare a timpului şi toate devin mai frumoase decât au fost în realitate şi chiar şi albumul ăla imens de poze asta spune, că a fost o zi perfectă. Cu o rochie albă, albă, rochia pe care aş alege-o din nou (dar nu e cazul pentru că sunt absolut convinsă că nu aş mai face pasul ăsta vreodată).

(cea de-a doua poză e un exemplu perfect de curaj. de ăla prostesc. îmi era inima cât un purice şi picioarele îmi tremurau pe sub rochia lungă, noroc cu ea. a fost prima oară când am atins un cal, bietul animal, o fi simţit cât imi era de frică? dar na, am vrut să demonstrez ceva, că doar mi-s căpoasă rău!)

Renunţăm, pentru a progresa… dar e câştigul pe măsura pierderii?

De-a lungul vieţii
părăsim şi suntem părăsiţi.
Trebuie să renunţăm la o bună parte
din ce iubim.
Pierderea pare a fi preţul
pentru a creşte în viaţă.
Şi totodată este sursa pentru cele mai multe
dintre progresele noastre.

( Sunt cuvintele lui Jacques Salome, în cartea Curajul de a fi tu însuţi. Ar fi multe de spus pe marginea lor şi mă mănâncă degetele să presar câţiva “de ce” pe care-i simt obligatorii textului dar, pentru că aseară, când am citit rândurile astea am simţit că sunt un fel de răspuns la faptul că scriam că îmi e dor de oameni cărora nu le e dor de mine, n-am să mai spun nimic, le iau aşa cum sunt. Cică pentru a creşte, a te maturiza şi dezvolta, trebuie să accepţi unele lucruri. Chiar dacă nu vrei. Mda, e cam greu să poţi când nu vrei dar, na, ce-ar fi viaţa noastră fără toate zbaterile astea? Zi de duminică frumoasă să aveţi!)