Aşa, deci am primit cadou o zi…

… în plus anul ăsta.

Şi ce-am făcut cu ea?

Deci, aţi făcut ceva special azi? Ca să sărbătoriţi că anul ăsta are cu o zi mai mult sau, dacă nu pentru acest motiv atunci pentru faptul că – măcar teoretic - cu ziua asta se încheie iarna?

Pentru mine a fost o zi cu soare călduţ care a făcut zăpada – încă prea multă – să strălucească, cu casa plină de triluri colorate – pe note înalte, clar – de copii de trei ani, cu baloane modelate în fel şi chip – ei, da, azi mi-am descoperit o îndemânare – cu cornuleţe fragede ce se topesc în gură.

Azi, în ziua pe care 2012 ne-a făcut-o cadou eu am avut revelaţia iminentei sosiri a primăverii. Şi nu pentru că problemele s-ar fi topit sau tristeţile s-ar fi ascuns după raze de soare. Nu. Pur şi simplu, la ora 18, soarele încă strălucea pe cer. Şi lumina. Gândul ăsta, simplu, m-a bucurat.

Apropieri nepotrivite…

… e în natura firească a lucrurilor să se nască apropieri – cel puţin aparent – nepotrivite?

Cred că facem şi noi, oamenii, acelaşi lucru. Permitem şi chiar alimentăm apropieri nepotrivite în lipsa celor dorite, pe care le-am simţi potrivite sufletului nostru. Deschidem uşa intimităţii şi ajungem uneori să ne împărtăşim vulnerabilităţile şi iluziile chiar ştiind că destinatarul deschiderii noastre sufleteşti nu e cel potrivit pentru acest lucru. Ignorăm semnalele şi mergem mai departe, lăsându-ne să alunecăm în ceva ce nici nu ne face plăcere ci doar hrăneşte chinuit o nevoie, aşa, ca un drog,  şi doar pentru că nu avem nimic altceva, pentru că nevoia de aprobare, de apreciere şi de înţelegere se revarsă peste bariere, chiar ale noastre, personale?!

Ştiu, avem concepţii personale şi diferite despre ce înseamnă bine şi rău şi standardele perfecţiunii nu sunt universal aplicabile. Dar legăturile clare, autentice, sunt cele pe care le căutăm indiferent de modul propriu de-a privi viaţa.

Cât de mult suntem capabili să abdicăm de la propriile principii pentru a fi aproape de cineva? Cât de mult putem să renunţăm la ceea ce suntem, să acceptăm îmbrăţisări ale unor braţe nepotrivite?

Neputințe…

Cum să ajuți, să fii de folos cu adevărat cuiva de lângă tine când nu faci decât să te împiedici, la fiecare pas, de propriile neputințe?! Când, înfruntând problemele altcuiva, îți dai seama că cele ce te izbesc în față sunt tocmai problemele tale, pe care le credeai bine ținute sub control?! Poți să-i spui cuiva – uite, fă așa, asta e calea – când tu nu faci decât să rătăcești pe întortocheate cărăruțe lăturalnice?

Da, simt că mă învârt într-un labirint al neputințelor…

Când lucrurile nu sunt…

… ceea ce par a fi!

În lumea în care trăim – dar mă gândesc că lucrurile ar sta la fel în orice alt fel de lume, totuși – să fii diferit înseamnă un act de curaj sau unul de inconștiență. Într-un caz, e nevoie de extrem de multă încredere în sine, în celălalt, poate tocmai de o pierdere totală a acestei încrederi.

În lumea în care trăim lucrurile sunt judecate după aparențe și ceea ce primează e tocmai superficialitatea lucrurilor.

În lumea în care trăim oamenii sunt adulați când sunt undeva sus, deasupra celorlalți (din teamă?) și sunt, pur și simplu, călcați în picioare atunci când se întâmplă să fie jos (din invidie?). Ne temem într-atât de mult c-am putea pierde controlul?

În lumea în care trăim e normal ca lucrurile să nu fie ceea ce par a fi. Dar nici nu există dorința de a le înțelege cum sunt cu adevărat, în profunzime (din nepăsare sau teamă?).

E nimic mai mult decât o normalitate anormală!

Drumul meu e cel care trebuie să fie. Așa o fi…

În urmă cu exact doi ani, în ultima dimineață de duminică a lunii februarie, credeam că am regăsit un drum pe care aveam mare nevoie să merg. Azi, după doi ani, înțeleg că, de fapt, atunci nu re-găsisem ceva, deoarece nu avusesem nicicând acel ceva… și azi mă aflu tot pierdută, pe acel drum.

Se spune că drumurile sunt făcute pentru a călătorii, nu pentru a ajunge la destinatie…
Înțelepciunea vine din capacitatea de-a aprecia raza de soare și firul de iarbă din fiecare cărare pe care viața ne poartă pașii.
Din a ști să trecem cu fruntea sus, cu inima curată, peste orice obstacol…

Mergem uneori către o țintă exactă, știm prea bine cu ce scop facem fiecare pas, de ce luptăm împotriva spinilor care ne ies în cale.
Nu vedem intersecțiile, nu ne abatem pe nici un drum lăturalnic, avem înaintea noastră doar luminița de la capătul drumului.
Steaua noastră. Ținta clară pe care o asociem cu împlinirea tuturor așteptărilor noastre.
Și pierdem… pierdem frumusețea pașilor, uităm să privim în stânga și-n dreapta noastră, acolo unde sunt tocmai detaliile care ne-ar umple sufletul de viață.
Pentru că, alergând întru obținerea acelui punct final, parcursul nu ne mai interesează.
Și atunci când, într-un sfârșit, ajungem la capătul drumului, dezamăgiți ne dăm seama că, de fapt, e mult mai puțin spectaculos față de cum ne imaginam.
Că satisfacția e mult mai puțin profundă și strălucitoare. Ținta, doar o iluzie.

Alteori rătăcim pe diferite căi lăturalnice, fără nici o țintă, doar trăind fiecare pas… mereu altul.
Șovăielnici la început, încrezători pe măsura ce ne învățăm cu ritmul în care viața ne poartă pașii, plini de avânt și de optimism atunci când sunt răsplătiți cu clipe de viață.
Și primim, cu sufletul deschis, florile pe care viața ni le presară uneori în drum. Ne umplem sufletele cu mireasma lor.
Dar simțim cu toată ființa și fiecare pietricică care ne iese în cale și ne lăsăm copleșiți de fiecare obstacol, mic sau mare.
Și ne doare, și ne simțim sufletul răvășit și, mai ales, convins că n-are cum să mai găsească-n el putere.
Putere să-și continue drumul, la fel de întortochiat, la fel de plin de neprevăzut.

Dar, tocmai când credem că nu mai putem face nici un pas, sufletul nostru își ia din nou avânt.
Și pornește mai departe. Pe aceeași cale. Calea dictată de vocea interioară. A sentimentelor.

Toate, toate drumurile noastre sunt dictate de ceea ce simțim. Iubire, ură, furie, dezamăgire, trisțete sau bucurie, sunt toate, trăirile noastre.
Trăiri care ne poartă pașii pe diferite cărări. Vesele sau înlăcrimate.
Am ales întotdeauna să merg pe drumul sentimentelor mele.
Clar, nu sunt mereu căi line. Nici ușoare. Nici satisfăcătoare.
Dar sunt drumurile mele. Așa cum trebuie să fie. Probabil.

Doar așa, de dor. În imagini. (4)

Dacă tot se încăpățânează iarna asta să nu plece – bine, știu, de ce s-ar grăbi, încă e în timpul ei, de drept – și orașul să arate mohorât, ca în poza asta…

… m-am gândit s-o înveselesc un pic aducându-mi aminte de activități de iarnă menite să încălzească. Trup și suflet.

Patinoar. Milano.

Ne-a ieșit așa, cam șifonat. Ne iertați, era seară.

Cavnic. Zăpadăăă.

Și iarna se poate zbura.

Iarna poveștilor. Viena.

Seară liniștită să aveți. Și-o duminică cu soare!

Gând aiurea. 56.

” Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nimănui nu-i trece prin cap să se schimbe pe sine însuşi.” – Lev Tolstoi

Şi totuşi, cele mai multe probleme de-ale noastre pornesc de la noi înşine, din interiorul nostru. Şi chiar dacă suntem conştienţi de lucrul ăsta, tot ni se pare mai uşor - şi mai firesc – să se schimbe toate ale lumii ce ne înconjoară, decât să ne schimbăm noi. De ce?

Ce-ai văzut pe gaura cheii?

De câteva zile mi-a rămas micuţa jucărie portabilă fixată pe Pro Fm şi e postul pe care îl ascult, în căşti, dimineaţa şi seara în drum înspre şi dinspre locul de muncă. Oamenii de pe acolo fac glume destul de nesărate şi prosteşti dar, poate din cauza aerului mohorât de afară, îmi pică bine. Şi mă apuc şi râd singură pe stradă, uneori. Seara, mi se întâmplă să ascult o parte dintr-o emisiune moderată de Cerebel. Pe drumul meu dintr-o seară el discuta despre privitul pe gaura cheii, vizor sau alte… posibilităţi de urmărire sub acoperire.

Na, inevitabil, întrebarea – ce-ai văzut pe gaura cheii? – m-a purtat într-un trecut al vieţii mele destul de îndepărtat încât să mi se pară că e parte de poveste dar nu suficient de îndepărtat încât amintirile să-şi fi pierdut din prospeţime. Sau din farmec.

Deci… în anii naivi ai tinereţii mele, la 17-18 ani, îmi urmăream, la propriu, pe gaura cheii, bărbatul visurilor. Ei, da, așa se întâmpla. E de-a dreptul hilar, nu-i așa? Și cu câtă seriozitate o făceam și cât de fericită mă simțeam că pot să fiu aproape de El, dincolo de ușă, fără ca el să mă știe prezentă. Despre marele El al tinereții mele am scris aici, nu reiau acum… era profesor și, la un moment dat, avea mai multe ore la cursurile de seral, decât la cele de zi. Așa că, după amiaza îmi făceam drum spre liceul aproape gol și, știindu-i orarul, eram mereu prin apropierea sălii de clasă unde urma să predea și-l așteptam să intre și să iasă de la oră. În timpul orei, pur și simplu, îl priveam pe gaura cheii… stătea la catedră și eu îl admiram. Zâmbea și eu simțeam emoții străpungându-mi inima. Vorbea și glasul lui îmi umplea sufletul. Și ce romantic mi se părea. Credeți că mai conta faptul că amorțeam într-o poziție nu foarte comodă?

Și nici nu mă întrebam cum se vede lucrul ăsta dinafară. Nu-mi păsa (e drept că la orele alea coridoarele liceului erau cam goale). Ce dacă cineva m-ar fi văzut? Ce dacă cineva ar fi gândit că am un comportant total absurd? Pentru mine era perfect firesc. Erau momentele mele în care mă drogam cu o prezență pe care o consideram indispensabilă pentru a putea trăi.

Mda, acum, privind în urmă, râd. Și nu știu dacă e bine sau nu faptul că ajungem să râdem mâine de ceea ce ne durea ieri. Dar, asta se întâmplă.

Doar eu am/aveam ˝fetișuri˝ de astea, de privit oamenii pe ascuns? Voi, când și de ce ați privit pe gaura cheii? Și, desigur, ce ați văzut pe acolo?

(da, postul ăsta e pentru a mai destinde atmosfera, cam prea încărcată, pe aici, în ultima vreme. desigur, aveți voie să vă și distrați pe seama mea, doar sunteți perfect îndreptățiți!)

Ieri. Și mâine. De ce nu și azi?

În fiecare zi din iarna asta lungă îmi zic că o să vină ea primăvara… în dimineți ca și cea de azi, c-o natură ce respiră speranță, cu un cer senin și un soare vesel, conștient de faptul că câștigă tot mai mult teren în fața frigului sau în seri negeroase în care fac pași alene și nu grăbiți către casă, îmi zic că în lunile de primăvară ce urmează voi trăi altfel…

Îmi imaginez că-mi voi petrece după-amiezele în parcuri, învățându-l pe puști să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare, ˝navigând˝, cu sufletul înaripat, pe role sau, pur și simplu, butonând tastatura micuțului calculator în mijlocul naturii, umplându-mă de viață.

Îmi zic că atunci o să mă bucur. Că atunci o să simt că pulsează viața în mine. Că o să las la o parte tristețea și doar valuri de entuziasm și de stare de bine o să-mi năpădească sufletul.

Îmi zic că ceea ce nu pot să simt azi, o să simt mâine. Că mâine o să fie altfel. Mai bine, desigur. Că, cumva din inerție, lucrurile se vor schimba.

Ieri îmi spunea cineva că degeaba îmi fac planuri să fac multe lucruri cât timp nu pot să găsesc bucuria în mine. Că, toate lucrurile astea dinafară, pe care le doresc și le plănuiesc eu, nu vor fi ceea ce aștept și nu schimbă nimic dacă eu nu pot schimba ceva în mine. Modul de-a vedea, de-a înțelege lucrurile.  

Și asta ar trebui să se întâmple azi, nu mâine, nu în luna aprilie sau mai. Și cum faci să trăiești azi, să simți azi, să te bucuri azi lăsându-l pe mâine în pace, neplănuind, nevisând?

Vouă, vă iese?

Facebook. Sau nu.

Facebook-ul pare, zilele astea, să-și fi întins tentaculele peste tot. S-a lipit într-atât de mult de toate încât ai impresia că lucrurile nu mai pot funcționa fără el. Ești pe facebook, exiști. Altfel?

Voi ce părere aveți despre fenomenul ăsta? Personal, vi se pare util, vă ajută, îl simțiți necesar în vreun fel? Și așa, generalizând, la o scară mai largă, credeți că e un lucru bun, că are să ducă, într-un final, la ceva bun? Sau, ca și alte rețele de socializare, își va pierde treptat din popularitate până va fi uitat într-un colț, lăsând loc unui nou venit mai interesant?  

Eu nu sunt nici pro, nici contra. Am avut un cont pe care l-am creat din inerție – sau poate din teama că, dacă ăsta e valul, aș putea rămâne pe dinafară – l-am folosit o vreme cu un scop precis, acela de-al apropia vizual pe puști de rude aflate departe, arătându-le câte o fotografie și pentru a frunzări și viețile – expuse – ale altora. Apoi, într-o seară, am simțit că e inutil, n-am stat prea mult pe gânduri și l-am șters. Contul. Se adunaseră acolo suficient de mulți oameni – toți cunoscuți, mai mult sau mai puțin apropiați – încât să simt că nu e ceva ce-mi aparține mie ci lumii, ceva ce, vrei nu vrei, e împărțit cu ceilalți și… l-am șters. N-aș putea spune că îi simt lipsa. Cred că, cel mult, mă pune pe gânduri ideea că, poate, dacă e atât de apreciat de atât de multă lume, o fi având ceva extrem de bun care mie îmi scapă… înafară de invazia de like-uri cerute și oferite pentru absolut orice care, pur și simplu, mie mi se pare sufocantă.

Așa… în plus, pe voi, cei care scrieți pe un blog, facebook-ul e o modalitate de a vă populariza articolele? De a atrage noi cititori? E facebook-ul un fel de rampă de lansare, un sprijin? Sau… care e utilitatea?

Deci, facebook, da? Sau nu?