Cu picioarele pe ape îngheţate şi sufletul pe nisipuri mişcătoare…
Amân postul pe care vroiam să îl scriu azi pentru că mă simt prea copleşită de problema asta şi simt că, dacă nu îmi dau un pic de timp, toate ies din mine prea de-a valma, fără cap şi fără coadă şi, chiar dacă le dau drumul, n-ar avea efectul de care am eu nevoie – sentimentul că lucrurile devin mai uşoare, aşa cum simt de obicei când scriu.
Aşa că, în schimb, vă mai arăt o poză făcută ieri, acolo, în Sighetu’ Marmaţiei. Râul ăla, Iza, e acolo de când lumea şi am trăit destul de multe ierni, vreo 19, acolo, însă ieri a fost prima oară când am păşit pe suprafaţa lui îngheţată. De fapt, a fost a doua oară în toată viaţa mea când m-am plimbat pe o apă îngheţată.
Am fost aşa, ca un copil. Îndrăzneală dar şi teamă. Mda, mă cam imaginam captivă într-o apă rece ca gheaţa şi asta îmi limita puţin bucuria dar, a fost totuşi bine. Întotdeauna e în noi şi spaimă şi încredere, nu?
Doar “jocul nu e greu, pe ape”, mai ales când eşti, măcar cu sufletul, copil, cum spune Iris.
Nu pare foarte inghetat raul
Mda, nu era chiar tot îngheţat, de-acolo venea şi teama. Dar a fost ok. Aşa, un pas, şi încă un pas… şi apoi un pic de dans.
Ce frumoasa e poza…eu sincera sa fiu nu as avea curajul sa incerc..decat poate sa fiu suta la suta sigura ca gheata nu va ceda… dar asta e ca in viata…if u never try..u never know…
Ana, cred că,dacă ţi-ai dori, curajul ar veni de la sine. Siguranţe totale nu există în nimic din ceea ce facem şi tot facem, nu? Şi atunci? Ce poate să te oprească să încerci când simţi că vrei ceva? Trebuie să încerci, e chiar păcat să nu o faci. Şi mă refer acum aşa, în general, la lucrurile pe care ne-am dori să le facem dar ne e teamă…
Cand eram mai mici si ingheta Bistrita, ieseam la patinat pe apa inghetata. Ce vremuri…
Da, cred. De asta am şi zis că, deşi am crescut în oraşul acela, cu râul aproape, şi n-am mai dansat niciodată pe gheaţă… din prea mult conformism, cred! Sau prea puţină libertate… cine ştie…
De obicei, cînd îndrăzneşti asemenea experienţe, trebuie ori să ai o doză de masochism care cere să fie satisfăcută, ori să fii împăcat(ă) cu the end-ul suprem. Şi nu ştiu de ce, dar în tine numai împăcare nu citesc.
Barem aveai costumul de baie pe dedesubt, în caz de ceva?
Ei, ce spui tu acolo se poate aplica cânb e vorba de lucruri extreme dar nici atunci nu neapărat… aşa, nu a fost decât nişte paşi pe un râu îngheţat, într-o parte măcar…
Împăcare? Nu, nu e. Dar nici masochism. Eu aş zice că e vorba doar de dor de viaţă. De bucurii. Mici, simple.
Crezi că îmi mai era necesar costumul de baie?
Măcar am fi avut şansa unor poze mai… fierbinţi!
Mi se pare mie sau a apărut o urmă de roz pe viaţa ta lately?
Ţi se pare, da! Rozul iluzor… (şi asta îmi aduce aminte acum de o carte primită – Roşul uşor e rozul iluzor – un palindroman din care mi-a rămas în minte doar titlul, care e acelaşi şi de la cap la voadă şi de la coadă la cap!)
Deci, ţi se pare dar… o veni şi ea, culoare, cândva…
Mda, cred că nuanţa aia de roz era din cauza gerului. My bad…
Wou, esti o persoana foarte curajoasa. Dar Iza a fost cuminte si a ramas inghetata.
Ei, curajoasă…
Nici n-am insistat foarte mult, să nu se supere cumva…