Cu picioarele pe ape îngheţate şi sufletul pe nisipuri mişcătoare…

Amân postul pe care vroiam să îl scriu azi pentru că mă simt prea copleşită de problema asta şi simt că, dacă nu îmi dau un pic de timp, toate ies din mine prea de-a valma, fără cap şi fără coadă şi, chiar dacă le dau drumul, n-ar avea efectul de care am eu nevoie – sentimentul că lucrurile devin mai uşoare, aşa cum simt de obicei când scriu.

Aşa că, în schimb, vă mai arăt o poză făcută ieri, acolo, în Sighetu’ Marmaţiei. Râul ăla, Iza, e acolo de când lumea şi am trăit destul de multe ierni, vreo 19, acolo, însă ieri a fost prima oară când am păşit pe suprafaţa lui îngheţată. De fapt, a fost a doua oară în toată viaţa mea când m-am plimbat pe o apă îngheţată.

Am fost aşa, ca un copil. Îndrăzneală dar şi teamă. Mda, mă cam imaginam captivă într-o apă rece ca gheaţa şi asta îmi limita puţin bucuria dar, a fost totuşi bine. Întotdeauna e în noi şi spaimă şi încredere, nu?

Doar “jocul nu e greu, pe ape”, mai ales când eşti, măcar cu sufletul, copil, cum spune Iris.