Doar un strop…

În biroul meu de împrumut azi soarele arunca cu raze vesele şi jucăuşe, când într-o parte, când în alta. Şi n-am putut, chiar n-am putut, să nu simt iz de primăvară. Ştiţi cum vibrează ceva în mine la gândul primăverii? Cum simt că mi se dezmorţeşte sufletul? Ei da, aşa mi se întâmplă chiar dacă suntem încă în plină iarnă şi soarele ăsta e cumplit de înşelător. Dar nu-i nimic, mă las înşelată cu bună ştiinţă şi mă bucur de-o iluzie pe cât de evidentă pe atât de fermecătoare.

Aşa că, azi mi-am dăruit un strop de primăvară. Floricica asta, dintre alte câteva sute, de toate formele şi culorile, mi-a făcut cu ochiul, na, vroia să fie a mea chiar dacă nu sunt ceea ce se numeşte un om iubitor de plante, ba chiar dimpotrivă. Dar, a fost, aşa, o dragoste reciprocă aşa că i-am făcut loc – sau şi-a făcut singură – pe biroul meu anost. Şi câte zâmbete mi-a smuls azi prezenţa ei…

Aş vrea să pot împărţi cu voi stropul ăsta de culoare, să vă umple şi vouă sufletul de lumină. Cu atât mai mult cu cât e o lumină tare preţioasă, ca şi luminiţa de la capătul unui tunel nesfârşit de întuneric. Deci, serviţi-vă, vă rog, cu o picătură de primăvară. Pentru suflet.