Spune-mi ceva…

“Spune-mi ceva, după vorbele-acele
Tânjesc de-o vecie. Oricare din ele,
Dulce-nfioară inima mea.
Spune-mi ceva …

Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu ştie,
Straniu, vorbele tale leagană-adie.
Ca şi o floare, vorbele tale m-ar mângâia.
Spune-mi ceva …”

(Adam Asnyk)

Dar, ce să spui când nu mai e nimic de spus? Când, chiar dacă ai vrea, nu mai găseşti cuvinte potrivite? Recunosc, cu ochii minţii, de multe ori, mâna aşezată trist pe o tastatură pustie de cuvinte. Sau ochii goi îndreptaţi spre o direcţie privind fără să mai vadă. Suflet care ar vrea dar nu mai poate, pentru că nu e în el dor să îl doară. Şi mângâie fără să aline.

Şi atunci îmi dau seama că e vorba de aşteptări zadarnice pe care, chiar dacă le conştientizăm ca fiind iluzorii, nu ne putem împiedică să nu le hrănim, şi noi, la rândul nostru, să ne hrănim din ele.

Da, cumva inevitabil, vine o vreme în care ne împăcăm şi cu sfârşituri pe care nu le dorim, şi oricât ne-am zbate, tot ne supunem veninului amar al resemnării. Şi acel „spune-mi ceva „ încărcat de iluzia împlinirii se transformă în „acum nu mai contează „. E ceva mai trist decât asta?

Şi totuşi… spune-mi ceva… e aşa frumoasă poezia asta!

Valentine’s day – film.

Am văzut filmul ăsta, Valentine’s day, zilele astea. Dar, dincolo de faptul că e un adevărat cockteil de staruri – eu una nu am mai văzut un alt film cu atât de mulţi actori cunoscuţi, nu neapărat şi buni dar cunoscuţi (Jessica Alba, Kathy Bates, Jessica Biel, Patrick Dempsey, Jamie Foxx, Jennifer Garner, Queen Latifah, Asthon Kutcher, Julia Roberts, Anne Hathaway, etc. ) – mi s-a părut slăbuţ.

Adică, acţiunea, fiind plasată pe prea multe planuri, mi s-a părut puţin prea superficială, nereuşind să surprindă suficient nici unul dintre planuri. Ok, înţeleg ideea… americanii şi obsesia lor pentru ziua recunoştinţei sau ziua îndrăgostiţilor. Şi sfârşitul lumii dacă lucrurile nu ies aşa cum vor ei. Desigur, la final de zi, e absolut obligatoriu ca toate să fie cu happy end, indiferent cât de absurde sunt . Adică, na, un tip îşi cere iubita de nevastă, ea acceptă, el încearcă să-şi ajute o prietenă care nu ştie că iubitul ei e însurat, logodnica se răzgândeşte între timp, îl părăseşte şi la final de seară, cei doi buni prieteni ajung să formeze un cuplu şi sunt, desigur, şi îndrăgostiţi. Cât de superficial şi fals poate fi? Fiind prea multe staruri pe minut,a pierdut, fiecare dintre ei, locul pe podium şi s-au transformat în roluri secundare, chiar şterse. Ideea e ok dar prea e dusă la extrem. Ei na, ce-o fi aşa de rău să nu sărbătoreşti, că nu ai chef, ziua îndrăgostiţilor? Deci, filmul e ok dar… nu e nu ştiu ce. Păcat. Cred că s-ar fi putut mai mult. Eu m-am uitat la el pentru Julia Roberts care, de fapt, are un rol infim deşi drăguţ.

Cu picioarele pe ape îngheţate şi sufletul pe nisipuri mişcătoare…

Amân postul pe care vroiam să îl scriu azi pentru că mă simt prea copleşită de problema asta şi simt că, dacă nu îmi dau un pic de timp, toate ies din mine prea de-a valma, fără cap şi fără coadă şi, chiar dacă le dau drumul, n-ar avea efectul de care am eu nevoie – sentimentul că lucrurile devin mai uşoare, aşa cum simt de obicei când scriu.

Aşa că, în schimb, vă mai arăt o poză făcută ieri, acolo, în Sighetu’ Marmaţiei. Râul ăla, Iza, e acolo de când lumea şi am trăit destul de multe ierni, vreo 19, acolo, însă ieri a fost prima oară când am păşit pe suprafaţa lui îngheţată. De fapt, a fost a doua oară în toată viaţa mea când m-am plimbat pe o apă îngheţată.

Am fost aşa, ca un copil. Îndrăzneală dar şi teamă. Mda, mă cam imaginam captivă într-o apă rece ca gheaţa şi asta îmi limita puţin bucuria dar, a fost totuşi bine. Întotdeauna e în noi şi spaimă şi încredere, nu?

Doar “jocul nu e greu, pe ape”, mai ales când eşti, măcar cu sufletul, copil, cum spune Iris.

Peisaje maramureşene îngheţate…

Ciocolata cu gust de păcat

Ana, de la Questioare, scria despre dulciurile preferate. Inevitabil, gândurile mele au zburat atunci într-o direcţie anume. Unde dai şi unde crapă, ceva de genul ăsta…

M-am tot gândit, o vreme, la bunătăţile de care îmi aduc aminte şi efortul, surprinzător, e mult mai mare decât aş fi crezut. Ai zice că orice om îşi aduce aminte ce anume prefera, în materie de dulciuri, când era mic, că doar astea sunt lucrurile care plac unui copil. Păi, se pare că la mine e mai greu. Ori n-or fi fost dulciuri în lumea în care am crescut eu?

Fără efort îmi aduc aminte doar de portocalele pe care le primeam de sărbători, iarna, erau în pachetele venite de la locurile de muncă ale părinţilor. Apoi, îmi amintesc de pachetele de biscuiţi, simpli, grosuţi şi cam tari, 8 bucăţi într-un pachet, pachete mereu înjumătăţite pe care le duceam cu mine la şcoală, de sifonul şi sucul de la TEC, de nuga dulce şi extrem de lipicioasă. Îmi aduc aminte de gogoşi, de minciunele, de grişul cu lapte sau laptele de pasăre pe care le făcea maică-mea. Şi îmi amintesc, inevitabil, ori de câte ori mă surprind împărţind în porţii diversele dulciuri cumpărate sau punându-le bine, să fie vreme mai multă, de nopţile în care mă furişam în bucătărie şi, pe întuneric, mâncam zahăr cu lingura, ceea ce, clar, nu aveam voie pentru că zahărul era primit pe raţie, insuficientă întotdeauna. Era o adevărată aventură să intru în bucătărie fără să fac nici un zgomot la ore mici când totul era cufundat în linişte.

Dar, clar, ce îmi amintesc cel mai bine, e ciocolata de casă. Delicioasa ciocolată de casă pe care o furam de la un magazin din oraş. Ei, dragilor, e prima oară (spovedania nu se pune, nu?) când mărturisesc ceea ce am purtat ani de zile – în adolescenţă, că apoi mi-a trecut – ca un stigmat.

Era în anii 90’, eram în şcoala generală. Sincer, nu îmi aduc aminte când s-a întâmplat prima oară dar, având în vedere faptul că devenise un obicei, nici nu mai contează. Deşi trist şi cumva tragic, râd privind în urmă. Gândiţi-vă… furam, mâncam şi după aceea, cuprinsă de spaime şi remuşcări, mă spovedeam la un preot, apoi o luam de la capăt (din clasa a şaptea şi până undeva prin liceu am fost cuprinsă de o fervoare religioasă şi credeam cu toată inocenţa vârstei în păcat, iertare şi păreri de rău). Nu e absolut hilar, tragi comic?

Era un magazin din centrul oraşului, nu foarte aproape de casă, cu autoservire. Supravegherea se făcea prin nişte oglinzi mari, aşezate strategic în sala mare a alimentarei. Purtam un larg hanorac bordo care avea ambele buzunare găurite (de reţinut faptul că prima dată s-au găurit buzunarele şi pe urmă mi-am găsit strategie de acţiune, şi nu invers!) şi dacă puneam ceva în buzunare lucrul acela nu cădea pe jos ci în căptuşeala înterioară a hainei. Aşa că, mă învârteam binişor prin rafturi, salivând la raionul de dulciuri şi, când prindeam momentul, îmi îndesam în buzunar o ciocolată, maxim două. Ciocolata de casă era micuţă, se potrivea perfect în ascunzătoarea mea. Îmi scuturam uşor haina şi prada aluneca spre spate, în siguranţă.  Mă mai învârteam un pic pe acolo şi ieşeam binişor pe sub privirile suspicioase ale vânzătoarelor. Dacă le-ar fi dat prin cap să mă verifice, m-ar fi pus să scot toate din buzunare şi era ok, n-aveam nimic acolo. Dar, deşi ardeam toată de spaimă şi de emoţie de fiecare dată şi, după părerea mea, aveam un comportament mai mult decât suspect, nu îmi amintesc să mă fi oprit cineva vreodată. Cumplit de timidă, aş fi fugit mâncând pământul şi nu m-aş fi întors în veci acolo.  

Pe stradă mâncam grăbită şi pe furiş ciocolata. Nu mergeam niciodată cu ea acasă. Dacă ar fi aflat ai mei ce făceam, n-ar fi fost bine. (imaginaţi-vă ce mi-ar fi făcut mama, cea care, atunci când i-am luat 100 lei din poşetă, prin clasa a treia sau a patra, m-a pedepsit urât şi, în plus, m-a pus să spun în faţa clasei ce-am făcut (oare ce treabă aveau străinii cu rufele din familie?) şi să scriu, pe spatele tabloului de clasa I cu mine, ” azi am furat din geanta mamei 100 de lei şi îmi pare rău“, aşa, ca să rămână veşnică dovadă). În plus, eram întotdeauna singură când acţionam, altfel m-aş fi simţit cumplit de vinovată şi, clar, aveam de apărat o aparenţă de copil bun, care nu face probleme. Şi nici nu făceam.

De ce furam? E simplu. Pentru că îmi lipseau foarte tare nişte lucruri. Dulciurile, în mod special. Era, probabil, o nevoie fizică şi psihică de anumite lucruri – în mod special ciocolată – şi ceea ce reuşeau ai mei să îmi dea nu acopereau aceste nevoi. Îmi era ruşine, mă simţeam ca un ultim om (copil) - desigur, şi asta a contribuit mult la ne- încrederea în sine dezvoltată. Ştiţi ce spaimă era în mine? Îmi ziceam mereu că ceea ce fac mă transformă într-un om josnic, că, e clar, am în mine gene de hoţ şi că e ceva ce o să mă tragă mereu în jos. Astea erau gânduri în capul meu de copil care ştia că individul care participase la procreerea mea era un escroc ce înfunda puşcărie după puşcărie şi, deşi nu-l cunoscusem (am crescut cu tată vitreg) ştiam detaliile astea. Desigur, îmi ziceam mâncând pe furiş, cu cine aş putea semăna?

Voi, vă amintiţi de vreun astfel de episod, mai puţin lăudabil?  Şi, în altă ordine de idei, care sunt bunătăţile de care vă aduceţi aminte şi vă e dor?

Doar un strop…

În biroul meu de împrumut azi soarele arunca cu raze vesele şi jucăuşe, când într-o parte, când în alta. Şi n-am putut, chiar n-am putut, să nu simt iz de primăvară. Ştiţi cum vibrează ceva în mine la gândul primăverii? Cum simt că mi se dezmorţeşte sufletul? Ei da, aşa mi se întâmplă chiar dacă suntem încă în plină iarnă şi soarele ăsta e cumplit de înşelător. Dar nu-i nimic, mă las înşelată cu bună ştiinţă şi mă bucur de-o iluzie pe cât de evidentă pe atât de fermecătoare.

Aşa că, azi mi-am dăruit un strop de primăvară. Floricica asta, dintre alte câteva sute, de toate formele şi culorile, mi-a făcut cu ochiul, na, vroia să fie a mea chiar dacă nu sunt ceea ce se numeşte un om iubitor de plante, ba chiar dimpotrivă. Dar, a fost, aşa, o dragoste reciprocă aşa că i-am făcut loc – sau şi-a făcut singură – pe biroul meu anost. Şi câte zâmbete mi-a smuls azi prezenţa ei…

Aş vrea să pot împărţi cu voi stropul ăsta de culoare, să vă umple şi vouă sufletul de lumină. Cu atât mai mult cu cât e o lumină tare preţioasă, ca şi luminiţa de la capătul unui tunel nesfârşit de întuneric. Deci, serviţi-vă, vă rog, cu o picătură de primăvară. Pentru suflet.

Ce faci când nu ştii ce să faci?

Privite din unghiuri diferite, lucrurile pot fi văzute în moduri total diferite, doar ştim asta, nu?

Pe de o parte ai putea spune că există, pentru un om, toate premizele pentru o nefericire adâncă, reală şi, în acelaşi timp, privind din alt unghi, că nu există nici un motiv întemeiat, palpabil, raţional pentru aşa ceva.

Ne e uşor să spunem – uite, omul acela îşi plânge de milă şi nu îşi dă seama că are toate motivele din lume pentru a fi mulţumit şi fericit. Dar, oare, cine ne îndreptăţeşte pe noi să punem o etichetă, să emitem judecăţi, cunoscând doar superficial o situaţie? Cum ajungem să fim specialişti în a arunca cu diagnostice?

Vă întrebam, cu un pic de timp în urmă, care e diferenţa între depresie şi plângere de milă. Mă refeream atunci, desigur, la mine, la întrebările şi nesiguranţele ce-mi bântuie mie prin minte. Dar azi, pentru că toate gândurile alea s-au transformat într-o frică reală ce-mi paralizează raţiunea, şi nu ştiu de ce lian de sprijin să mă apuc, v-aş întreba care e diferenţa între depresie şi boală. Şi nu, n-as vrea să primesc răspuns. Pentru că mi-e prea teamă.

Când e vorba despre mine şi problemele mele – depresii sau plângeri de milă – oricât de greu mi-ar fi, e, totuşi, uşor. Pentru că mă cunosc. Pentru că ştiu că, de fapt, ceea ce mă aduce la disperare nu e neapărat faptul că, la un moment dat mă târâsc undeva printr-o mocirlă ci faptul că sunt conştientă toată starea aia o să treacă şi o să trebuiască să merg mai departe şi să o iau de la capăt. Acolo mi-e problema, cred, în cumplita repetabilitate a lucrurilor. A aceloraşi.

Aşa că, stările mele depresive, oricât de haotice şi incontrolabile ar părea sunt, totuşi, cumva, inconştient, controlate. E multă neacceptare acolo, multă neresemnare şi chiar dacă pun stăpânire pe mine şi dau cu mine de pământ îngrozitor, ştiu că nu pierd total controlul asupra lor. Cad. Mă ridic. Şi tot aşa.

Când, însă, e vorba de altcineva – cineva apropiat – înţelegerea asta a lucrurilor se pierde şi ajung să mă simt ca acum, de parcă aş păşi haotic, într-un mers dezechilibrat pe sârma prost întinsă a vieţii.

E aşa uşor să judeci pe cineva dinafară. Am căzut şi eu în capcana asta şi am ignorat semne care – privite cu atenţie – mi-ar fi spus că ceva nu e în regulă. O fi pentru că ne e mai uşor să ne prefacem că celor din jur le e bine – doar nouă ne e cel mai rău!– pentru a nu fi nevoiţi să purtăm şi povara lor fiind, oricum, suficient încovoiaţi de cea proprie!?

Judecăm oamenii nefericiţi spunând că e un moft, că, oricum, sunt singuri vinovaţi de starea lor, că sunt obligaţi să îşi revină, să găsească soluţii de-a- şi trăi împacaţi viaţa. Ignorăm, cel mai adesea, nefericirea.Ce mai, doar nu e o boală, nu?

Ei, dar nefericirea se poate transforma aşa uşor în depresie – că e secvenţială sau continuă, nu mai contează . Şi de la depresie la boală adevărată, cât mai e? Un pas. Unul aşa de mic.

Ştiu, e un pas pe care, probabil, eu nu-l voi face niciodată. Nu ştiu exact de ce. Pentru că, probabil, conştientizez prea puternic lucrurile şi va fi în mine mereu un glas al raţiunii de care să mă agăţ. Cel puţin, aşa gândesc acum, într-un moment de luciditate maximă. Dar, faptul că eu sunt aşa, faptul că eu realizez că, oricât de jos m-aş afla, oricât aş zăbovi acolo, lată, va veni vremea să mă ridic şi să merg mai departe şi, nu doar că va veni vremea aia ci chiar o să şi merg mai departe, nu înseamnă că şi ceilalţi sunt la fel ca mine. Alţii pot să fie mai puternici – să nici nu îşi dea voie să fie acolo, jos – şi alţii pot să fie mai slabi, să nu aibă puterea să se mai smulgă dintr-o beznă, odată ajunşi acolo.

Ce mă sperie pe mine acum e faptul  că nu ştiu cum scoţi pe cineva de acolo… cât poate să ţină de ajutorul dinafară, chiar specializat – discutăm, desigur, de terapie şi medicamentaţie –  şi cât de propria persoană. Simt că merg pe nisipuri mişcătoare şi sunt speriată. Reuşesc, cumva, mereu să lupt cu propriile-mi afundări şi zbateri dar nu ştiu cum să lupt cu ceva ce trage în jos pe altcineva. Sora mea mai mică.

O carte de-o zi…

Azi am citit – da, pe toată într-o singură zi (dar trebuie să admit că n-a fost cine ştie ce efort, de nici un fel!) – cartea Dragostea durează trei ani a lui Frederic Beigbeder.

Poate că nu asta se aştepta dar pe mine m-a amuzat. Mi-a plăcut, nu pentru povestea în sine ci pentru claritatea unora dintre idei. Abordarea pesimistă, dusă la extrem, deşi mi s-a părut, pe alocuri, cumplit de autentică, n-a reuşit deloc să mă întristeze pentru că nu mi s-a părut nimic exagerat, anormal, acolo. Bine, din când în când, esenţa aia idealistă şi romantică din mine se cam înfoia şi digera greu anumite pasaje lipsite de delicateţe dar, na, am înţeles că toate fac parte din trăirea pur şi strict personală a autorului şi le-am luat ca atare, ca un mod propriu de exprimare. Mie mi s-a părut o descriere firească a unor stări prin care omul trece din cauza dragostei care îţi dă senzaţia, atunci când iubeşti şi eşti iubit că ˝viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezile cu ninsoare˝ (mda, de ce-oi şi urând eu iarna?) pentru că, nu-i aşa, ˝dragostea este o catastrofă magnifică: să ştii că te îndrepţi spre un zid şi totuşi să accelerezi; să alergi către pierzanie cu zâmbetul pe buze… Dragostea este singura decepţie programată, singura nenorocire previzibilă, pe care o vrei mereu şi mereu.˝ Ce ne mai place să dăm cu capul…

Desigur, cel mai haios e faptul că el, ca bărbat, se simte trecut la vârsta de 30 de ani dar are, fireşte, revelaţia corectă a vieţii de adult care înseamnă ˝să construieşti castele de nisip, după care să le calci în picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum.˝ Şi clar, ˝mâine o să înceapă acelaşi circ. Şi ar trebui să îmi închipui că sunt fericit˝. Asta facem, nu-i aşa? Suntem cu toţii nişte Prostovanschi, cum spune el, nişte marionete ale vieţii? Cât despre dragoste, ce mai contează că durează trei ani – pasiune, tandreţe şi plictis – sau durează un an, cinci, zece, cincizeci? Pentru mine, concluzia – ei, na, nu că mi-ar fi fost servită pe tavă de către cartea asta dar, hai să zicem că n-a făcut decât să îmi întărească parerea – e una clară. Dragostea e finită. Şi mă opresc aici pentru că, altfel, mă tem că starea asta de amuzament – mda, un pic forţat – se va transforma în altceva. Şi chiar nu vreau. Plus că prefer discuţiile despre dragoste aşa, mai voalate.

Deci, să fie trei ani sau să nu fie deloc, mai bine? (varianta cu pentru totdeauna nu intră în discuţie fiind imposibilă). Mai bine să fie, cât o fi, cum o fi, decât să nu fie deloc? ˝Fără ucenicia durerii, fericirea nu este solidă˝ – sunteţi de acord?

Oboseală cronică de luni.

În seara asta mă simt atât de obosită încât cred că am să merg la culcare odată cu găinile. Mda, având în vedere faptul că n-am găini prin preajmă – de nici un fel, da – nu prea pot să apreciez timpul dar, judecând după faptul că sigur voi fi prin lumea viselor înainte ca puştiu’ să decidă că poate capitula pe ziua de azi, se poate spune că voi dormi devreme.

Înainte, însă, vreau să vă fac două recomandări. Dacă vreţi să vizionaţi o comedie drăguţă, uitaţi-vă la Mr. Popper’ Penguins, Jim Carrey îşi joacă bine rolul, de altfel, genul ăsta i se potriveşte ca o mănuşă şi filmul, per total, e încântător. Ce mai, pinguinii sunt bestiali. Mai ales când reuşesc să şi zboare. Puştiu’ şi cu mine am râs mult şi l-am savurat din plin. Chiar mi-a plăcut.

Un alt film de care vreau să vă spun e Larry Crowne cu Tom Hanks şi Julia Roberts, frumuşica mea preferată. Mi-a plăcut mult, e un film care îţi spune că e un timp pentru toate, că trecerea anilor nu înseamnă renunţare şi, că se poate porni pe un drum nou, cel bun al vieţii tale, în orice moment. Că ai nevoie de ceva care să te împingă, să fii nevoit să faci o schimbare. Doar să conştientizezi nevoia asta şi să îţi doreşti destul de mult să schimbi ceva. Recunosc, ideea aia de şcoală, care apare în film, e ceea ce m-a atras pe mine întotdeauna. M-am cam visat în sălile alea în timpul filmului. Dar e frumos, Julia Roberts arată superb. Merită văzut.

Acestea fiind spune, îmi cer scuze pentru absenţa de pe aici, pentru lipsa răspunsurilor la comentarii şi vă doresc o seară frumoasă şi o noapte liniştită. Toate bune!

Gând aiurea. Din miez de noapte.

E una din nopţile alea în care somnul nu vrea nicicum să îşi facă apariţia, ce-i pasă lui că în curând e dimineaţa de luni şi trebuie să merg la muncă?

Răsfoiesc o carte, una pe care am citit-o foarte greu, mai mult încăpăţânându-mă să o fac decât plăcându-mi (apropo de asta, de obicei, dacă o carte nu se mulează după mine o las baltă fără prea multe mustrări de conştiinţă pentru că ştiu că sunt prea multe, altele, care abia aşteaptă să-mi capteze atenţia cu ceva! na, cam ce cititor înfumurat sunt, nu?). Zice în ea, undeva spre sfârşit, că, după vârsta de treizeci de ani se vede într-adevăr cât valorezi ca om, pentru că apar din urmă cei mai tineri, generaţia de douăzeci. Că, până la vârsta asta, lupta a fost cu cei mai în vârstă, faţă de care, exista, clar, avantajul imaturităţii, al îndrăznelii inconştiente, al cruzimii copilăreşti. Că, la treizeci de ani devii obiect de istorie şi de evaluare. Pentru cei ce vin cu repeziciune din urmă… Hmm, sună aşa de dur…

Maturitatea… ei, tare dificil mi se mai pare. Adică, na, eu m-am simţit mai matură, mai om mare şi serios, la 19 ani decât acum la 31 (mda, prima oară am scris 30). Cumva, anii aştia, dintre 20 şi 30 de ani au fost, pentru mine, un drum invers. Mi s-a mai spus că trăiesc o adolescenţă peste care am sărit. Că implicarea şi modul categoric în care văd eu lucrurile sunt caracteristice acelei vârste curajoase, neîngrădite. Mi-aduc aminte perfect că, la 17 ani îmi doream din suflet să ajung la 25. Aş fi sărit peste anii dintre, dacă puteam (şi aş fi greşit, desigur!). Aveam impresia că aceea e vârsta la care toate lucrurile se vor aseza în viaţa mea, voi avea un drum clar în faţă, voi fi, fără pic de îndoială, un om mare cu toate răspunsurile pitite prin buzunare. Ei, nu-i nici pe departe aşa. Am 31 de ani şi simt că nu sunt nici acum pregătită să fiu om mare. Şi-aş vrea, de multe ori, să fie un umăr de părinte la care să mă pot întoarce, o voce care să îmi spună – e în regulă, mama e cu tine şi o să fie bine, fii liniştită! Dar nu e. Şi trag aer în piept, şi-i privesc puştiului faţa luminoasă în timp ce doarme şi-mi spun că e în mine forţa de-a merge mai departe. Da, chiar şi-n miez de noapte când prea multele gânduri aiurea mi se zvârcolesc prin minte şi dorinţe cărora nici nu îndrăznesc să le dau glas îmi dau târcoale.

Voi, sunteţi, vă simţiţi, oameni mari? Sau, vine o vreme când sufletul acceptă gândul ăsta şi decide şi el să se maturizeze? Cam pe când, aşa?

Hai, sper că voi aveţi o noapte mai calmă, cu-n somn bun şi vise frumoase.