Şi ni s-a scurs printre degete încă un an…

… iar noi am asistat neputincioşi…

Mi se pare că prea ne cramponăm de noaptea asta ce urmează. Ţinem mortiş să o sărbătorim cât mai cu fast. Mâncare multă, băutură gârlă, artificii spectaculoase, chef mult şi voie bună fără număr, fără număr. Ce sărbătorim, de fapt? C-am mai supravieţuit unui an? Sau, ne dorim să trăim noaptea asta cât mai mult posibil, să fie cât mai lungă pentru că ne dă, aşa, senzaţia că mai putem ţine, un pic, timpul în loc, că prea iute se adună anii în desaga trecutului? Bem pentru necunoscutul ce urmează? Pentru că, neştiind ce ne-aşteaptă, ne permitem să sperăm? Ce-o fi făcând noaptea asta atât de specială?

Eu, de ceva vreme, nu mă mai bucur că se duc anii. I-aş vrea mai lungi, desigur, sau, din când în când, măcar încetiniţi. Sfârşitul unui an şi începutul altuia nu-i decât o simplă trecere, de la prezentul de azi, la prezentul de mâine. Nu simt nevoia să trăiesc noaptea asta altfel decât pe celelalte şi, în nici un caz, făcând excese. Decât un chef nebun în noaptea dintre ani aş prefera o stare de bine pe întreg parcusul anului.
Asta vă doresc şi vouă! Să vă fie bine! Să trăiţi intens, să vă bucuraţi profund, să descoperiţi drumuri noi, să alergaţi spre culmi. Să aveţi un an plin. Plin de viaţă.

” Am devenit propria mea versiune de optimist. Dacă nu pot să intru pe o uşă, încerc pe alta – sau îmi fac eu o uşă a mea. Ceva minunat se va întâmpla, oricât de cenuşiu ar fi prezentul. ” – o spune R. Tagore. Am decis să închei şi eu aşa, într-un ton mai optimist! Toate bune, tuturor! ( şi nu uitaţi să veniţi mâine pe aici, să-i spuneţi Frmshk-ăi, blogului, La mulţi ani, împlineşte un an! vă primesc şi mahmuri, desigur! )

Sfârşit sau început…

“ Abandonarea omului vechi, cuprins de patimile clipei trecătoare, vine ca o necesitate peste care se suprapune asumarea omului nou – mai sigur pe sine, mai puternic, mai pur, fără tinichelele trecutului care să îi afecteze mersul sau zborul. Lepădarea de tine, cel plin de patimi şi asumarea unui alt eu, în virtutea unui viitor spre care se proiectează idealurile şi visele, devin gesturi iminente pentru cei ce trăiesc sub semnul unor sărbători recuperatorii. “

Esenţa a ceea ce ar putea să însemne trecerea de la un an la altul pare exprimată perfect în rândurile de mai sus, rânduri ce aparţin unui om drag mie. Cuvintele lui îndeamnă la a lăsa în urmă ceea ce a fost pentru a îmbrăţişa, chiar cu încredere, ceea ce vine, a da pagina trecutului şi a ne pune toate speranţele în ceea ce urmează, asumându-ne shimbările, din noi, şi din lume. Dar, oare, mă întreb eu, cât reuşim, aşa cum scrie în citatul de mai sus, să ne lepădăm de ceea ce suntem şi nu ne face bine? Cât ne înnoim cu adevărat şi cât, de fapt, doar acoperim ceea ce e, prefăcându-ne că am schimbat ceva în bine? Luăm o haină nouă aruncând-o pe cea veche sau doar ascunzând-o într-un colţ?

Desigur, sfârşiturile de an stau sub semnul întrebărilor şi obişnuim să cernem prin sita amintirilor anul ce face, grăbit, ultimul pas.

Să ne întrebăm sau să ne convingem că n-a fost, totuşi, chiar aşa de rău. Că dorinţele pe care le-am avut în minte, în suflet, când am pornit pe drumul noului an n-au fost prea multe uitate pe diferite cărări lăturalnice, n-au fost prea multe amânate pentru mai târziu, n-au fost prea multe transformate în cenuşă purtată de vânt.

Întrebările, ni le punem, regretele, le simţim, dorinţele neîmplinite-şi cer tributul deşi ştim bine că nici o clipă ce-a trecut nu se poate întoarce, nici un cuvânt spus nu se poate lua înapoi, nici un lucru făcut nu se poate şterge, deşi ştim bine că timpul, timpul nu ne întreabă dacă suntem de acord cu el, dacă ne simţim mulţumiţi de modul în care-şi derulează trecerea, deşi ştim bine că, oricât am privi înspre trecut, în faţa noastră nu-i decât necunoscutul viitor. Tot ne întrebăm.

Dorinţele… suntem oameni şi ne e firesc să le simţim, să ne hrănim cu iluzia împlinirii lor, să sperăm că dorinţele pe care, la fiecare început de an le avem, sunt posibile. Sunt speranţele care ne dau forţa de-a păşi pe drumul pe care ni-l aduce înainte fiecare nouă zi.

Am dorinţe multe. Infinite chiar.
Îmi doresc – însă – să-mi doresc mai puţine. Să-mi doresc mai puţine lucruri lumesc satisfăcătoare. Să am puterea să sper la împlinirea unor dorinţe care să facă din mine un om mai bun. Îmi doresc să înţeleg, să pot să dau lucrurilor, întâmplărilor, semnificaţia pe care o au în esenţa lor nu în aparenţă. Îmi doresc să înţeleg că aşteptarea însoţită de răbdare şi înţelepciune dă roade sufleteşti bogate. Îmi doresc să-mi hrănesc sufletul cu sentimente care-l înalţă şi-l poartă pe culmi de trăire şi să am puterea, atunci când mă afund, să accept căderea şi să înţeleg că orice război are şi bătăliile lui pierdute, care, însă, nu înseamnă capitularea, înfrângerea totală.

Pentru ca dezamăgirile să nu mai fie atât de adânci, îmi doresc să nu mai am aşteptări. Să învăţ să iau lucrurile aşa cum vin. Să le accept aşa cum vin.

Îmi doresc ca trecerea mea prin lume să nu fie o povară pentru cei din jur, dacă nu pot fi pentru ei un izvor de energie pozitivă, îmi doresc ca existenţa mea să nu fie pentru nimeni o piedică în urmarea unui drum.

Îmi doresc să pot să fiu recunoscătoare, să le pot arată oamenilor – fiecăruia în parte – ce înseamnă pentru mine, îmi doresc să pot exprima frumos şi deschis ceea ce simt.

Îmi doresc să pot să fiu eu. Să fiu ceea ce sunt, să fiu ceea ce simt şi să am puterea, dacă să fiu eu înseamnă şi lacrimi şi suferinţă şi deznădejde, să cern, din toate, clipele frumoase de viaţă pe care le primesc şi să fac din ele veşmânt de alinare pentru suflet.

Şi îmi doresc, poate mai presus de orice, să pot să simt bucuria simplă a vieţii.

Astea, toate astea, ar însemna pentru mine lepădarea de tinichele trecutului, de ceea ce nu e aşa cum mi-aş dori să fie, ar însemna trecerea la un alt eu. La eu-ul acela care, de fapt, sunt.

Şi mâine a fost o zi…

Şi mâine a fost o zi.
Şi-a mai trecut, aşa, o zi, o lună, un an, o viaţă?
Şi-atunci, când eşti acolo, la sfârşit, ce mai contează?
Părerile de rău ce importanţă mai au?
Că n-ai trăit cu adevărat nici o mică părticică.
Că, veşnic punându-ţi întrebări, ai ratat tocmai răspunsurile.
Că, tot căutând, nici n-ai mai ştiut ce doreai să găseşti.

Cu ce te ajută să-ţi dai seama târziu că speranţele-s inutile?
Nu există prea târziu? Cică cât trăieşti, ai o şansă?
Şi dacă prea târziu e AZI, pur şi simplu, azi?
Şi nici nu contează că-n piept inima nu s-a oprit să bată.
Şi creierul tău încă funcţionează.
Nu sunt ingrediente suficiente pentru a zice ” trăiesc “.
Ci doar, sunt viu. Atât.

Şi ce contează că eşti tânăr
Şi la început de drum, cu viaţa înainte.
Sau anii ţi-au înveşmântat tâmplele în alb.
Că ai 20, 30 sau 60 de ani, care-i diferenţa?
Ucigătoare tristeţe poate să te învăluie oricând
Şi sufletului să-i curme viaţa.
Sufletul se naşte odată cu trupul.
Dar moare… poate să moară mult înainte.
Şi doar să exişti. Să respiri.

Azi se închide o uşă, ca mâine să se deschidă alta?
Dar, poate, nici o uşă care s-ar deschide mâine
Nu mai duce la drumul ACELA pe care vrei să mergi.
Unicul. Şi-a cărui uşă e închisă.
Şi ce faci? Baţi o viaţă la o uşă închisă?
Lupţi să o deschizi? Te zbaţi, te revolţi, te chinui?
Sau, resemnat, te mulţumeşti cu altă uşă?
Închizi ochii şi te prefaci că e bine?
Când e RĂU, îţi spui că nu e cel mai rău.

Şi tot, până la urmă, se rezuma simplu
La singurul cuvânt care cuprinde-n el o lume
Lumea complicată şi minunat de banală
A zborului spre piscuri extreme.
Sau al căderilor în infinite abisuri.
Cuvânt – sentiment pe care
Îl ai, poate, şi nu ştii
Şi nu te gândeşti să-l apreciezi, că nu-i simţi valoarea.
Îl cauţi, poate, dar nici o şansă n-ai să-l gaseşti
Şi poţi o viaţă de căutări fără noroc să alergi.
Şi rar, îl ai, şi ştii, şi-l trăieşti
Pentru că dăruieşti, şi primeşti.
IUBIRE!

Bridesmaids

Am trecut, zilele astea, la vizionat filme de comedie. Acolo intră, pentru mine, filmele care nu cer nici un fel de implicare – nici mentală, nici emoţională. Nimic. Doar le vezi, uiţi o vreme de ale tale. Şi te distrezi, dacă-s reuşite, desigur. Asta e puţin mai greu, din păcate. Cam toate comediile sunt croite după acelaşi tipar, tragi-comedii scăldate în romantism şi, neapărat, presărate cu glume, aproape în totalitate, cu tentă sexuală. Desigur, obligatoriu să fie încheiate în stil american, cu final fericit ( asta vrea să le creeze americanilor o imagine de oameni optimişti? ).

Aseară am văzut Bridesmaids. Bine, nici ăsta nu face parte din vreo categorie specială dar m-am distrat vizionându-l. Mda,  a vrut să fie şi-o lecţie de viaţă, de recăpătat încrederea în sine, de mers mai departe, de speranţă, etc.

” – Nu trebuie să-ţi plângi de milă. Fiindcă nu interacţionez cu oamenii care dau vina pe lume pentru problemele lor. Fiindcă tu eşti problema ta. Tu eşti şi soluţia. ” – zice pe-acolo, prin film, la un moment dat. E drăguţ, merită văzut.

2012. Şi Andre Rieu.

Cu Andre Rieu am făcut cunoştinţă ( scrisesem, iniţial, cunoştiinţă, nefiind sigură de forma corectă a cuvântului însă aici zice că aşa e corect ) în urmă cu aproape trei ani, într-o seară de vară în care am plutit pe ritmurile de vis ale acestui vals. A fost, ca şi în cazul lui Yiruma, dragoste la prima audiţie. Sensibilitatea muzicii lui mi-a pătruns în vene făcându-mi sângele să circule într-un mod… altfel. Muzica lui, pe care o simt mereu ca fiind adâncă, profundă, diferită, îmi e dragă şi mă poartă printr-o lume aparte, de poveste. 

În 2012, Andre Rieu, împreună cu orchestra ce îl însoţeste, concertează în toată lumea… pe data de 5 mai vor fi la Budapesta. 

sursă fotografie

Îmi doresc foarte mult să merg la concertul ăsta. Problema e că n-am cu cine să merg şi, oricât de temerară aş fi, parcă nu mă simt chiar în largul meu să mă duc la un concert de muzică clasică neînsoţită ( desigur ţinuta este obligatorie ).

Deci, vă invit să mă însoţiţi în ţara vecină, să mergem împreună la concertul Andre Rieu din 5 mai 2012 şi să ne umplem sufletele cu un eveniment încărcat de emoţie şi sensibilitate. Se anunţă cineva? ( trebuie să ţinem cont că biletele se epuizează cu mult timp înainte!!! )

Prin suflet de copil…

O ultimă picătură…

Îmi promit că e ultimul post despre Crăciun pe care îl scriu. Aşa că, vă rog, fiţi îngăduitori.

Citeam, de dimineaţă, la Ana, asta – “ Dar sărbătoarea nu exista cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. „ Şi m-am simţit, instantaneu, ca şi cum mi s-ar fi pus o etichetă în frunte. Asta mi-s, mi-am zis, e clar, s-a tras linia, concluzia, şi nu mai e nimic de făcut.  E ceva, acolo, în mine, ce s-a defectat cândva şi e irecuperabil. Nu mai sunt capabilă să simt, să mă bucur.

Şi atunci, de ce te mai zbaţi, m-am întrebat? De ce nu-i resemnare? Sau, indiferenţă? (cică indiferenţa e apanajul oamenilor cu spirit superior, altă fundătură, îmi zic!!!). Apoi, în postul Anei, am citit mai departe – „ Nu neapărat pentru că au un suflet sărac. Poate sunt pur și simplu prea triști, prea de tot obosiți de viață, prea obsedați de ceva care îi înstrăinează de lume. “. Şi m-am mirat de câtă dreptate poate să aibă. Prea obsedaţi de ceva care îi înstrăinează de lume… Ana, Ana, cum ai pus tu degetul pe rană… Când ne lipseşte ceva nu putem acoperi golul acela cu înlocuitori. Când ne întristează ceva nu putem vindeca tristeţea aia cu bucurii ce vin dinafară. Ne putem împotrivii amărăciunii ce macină în noi dar n-o putem invinge. Eu una, nu pot. De ani lupt şi tot ea învinge.

Tot spun şi repet că nu îmi pasă. Că pot să consider sărbătorile ca fiind nişte zile normale, absolut la fel de banale ca toate celelalte. Dar nu-i adevărat, e doar masca pe care mi-o pun ca să pară totul mai uşor. Să treacă mai puţin răvăşitor. Adevărul e că de-aia e atâta neîmpăcare, şi atâta zbucium, şi atâta trisţete în mine. Că aş vrea să pot să mă bucur, că îmi doresc, şi îmi lipseşte să mă bucur. Să las la o parte, sau, măcar să înghesui într-un colţ de suflet, ceea ce mă atârnă, ceea ce doare pentru că nu poate fi, şi să mă bucur de ceea ce e, cât e, cât poate fi. Să fiu recunoscătoare oamenilor ( şi sunt, chiar sunt, deşi mi-e tare greu s-o arăt!) care au ales să fie alături de mine zilele astea, să ma bucur pentru mulţimea de cadouri (şi, Doamne, cât sunt de neobişnuită să primesc cadouri!) ce mi-au poposit în braţe, să respir mai împăcată măcar prin bucuria pe care o trăieşte puştiu’. Să fie sărbătoarea Sărbătoare şi bucuria reală. Şi în suflet să fie împăcare, pace. Dar cred că, întotdeauna, o balanţă care are, într-o parte o amărăciune şi-n cealaltă zece bucurii, atârnă mai greu în partea cu amărăciunea. Tristeţile ne dor mai mult, mai rău decât ne înseninează bucuriile.

Vă doresc să vă bucuraţi. Să vă bucuraţi de oameni dragi, de apropiere, de lucruri trăite împreună. Să vă fie zilele astea nu doar nişte zile în plus, ci să fie exact aşa cum vi le doriţi! Bune.

( în câteva ceasuri o să urc la volanul maşinii încărcate cu daruri pentru puşti şi-o să conduc vreme de vreo 70 de km, singură, cu mine, prin ceaţa de ajun de Crăciun, şi-o să merg să-i întâlnesc puştiului ochii plini de licăr de viaţă, să mă hrănesc cu stropi din bucuria lui nedisimulată, să mă simt, alături de el, mai puţin inutil pe lume, şi-o să fie bine.  )

Azi…

E prima oară, în toţi cei treizeci de ani ai mei când îmi petrec seara de dinaintea Crăciunului singură. Nu, nu mi-e casa primenită, nu mi-s cozonacii daţi la copt, nu-i nici un brad împodobit cu globuri si beteală lucitoare, nu-i sunet de colindă-n tindă. E Crăciun cumva? ( puştiu’  da, adulmecă aer de sărbătoare, departe, în casa bunicilor, pentru el lucrurile decurg firesc,  aşa cum trebuie, i-l voi duce eu mâine pe Moşul încărcat de daruri şi fi-va Crăciun (sau, ce-o fi să fie, că, de fapt, s-a pierdut, de mult, mult, timp, semnificaţia clară a sărbătorii, altfel, mă întreb, de ce sărbătoresc Crăciunul cei ce nu cred în Dumnezeu? )… ).

Dar azi… azi nu e, e nimic. E linişte. E ceas de coborât în mine şi de tăcere. E cadă înspumată, e vin roşu dulce, e Yiruma, e lumânări parfumate, e ciocolată neagră, e o carte veche în mână, e lacrimi pe obraji, e linişte, e depărtare. Şi sunt eu. În seara dinaintea Crăciunului. Şi, uneori, singurătatea nu doare, alină.

Nedumerire…

Toată lumea dă blogging-ul pe făcutul de cozonaci, împodobit pomi şi repetat rol de Moş Crăciun? O fi aşa puternic valul?

Iubirea de oameni

Iubirea… ei, nah, despre iubire s-a scris atât de mult încât ai uneori impresia că te sufoci (da, aşa cum se întâmplă cu posturile despre Crăciun) dar, în acelaşi timp, tot simţi că nu-i suficient. Parcă tot mai e ceva de spus… cred că fiecare dintre noi avem impresia că doar noi ştim, din cele trăite, cum stau lucrurile…

Despre iubirea de oameni… câte tipuri de iubire credeţi voi că există, că pot fi trăite? O să-mi spuneţi că iubirea e alta pentru fiecare persoană în parte? Că iubim de mai multe ori în viaţă, e sigur? Oare, nu iubim doar o dată şi celelalte poveşti sunt doar copii, imitaţii? Sau, iubim de mai multe ori, şi-n mod diferit? Ne putem schimba într-atât încât şi modul nostru de-a iubi să fie ” ajustat ” pe măsura fiecărui destinatar al iubirii? Eu cred că putem iubi într-un singur fel, toată viaţa, în felul ăla care ne caracterizează pe fiecare dintre noi.

Pentru mine… iubirea de oameni e de mai multe feluri, e clar. E iubirea pentru puşti, necondiţionată, fără termen de expirare sau moment de pauză (deşi, uneori, trebuie să recunosc că mi-ar prinde bine să mă simt eliberată de responsabilitate, câte un moment, aşa). E iubirea pentru oamenii care îmi ajung la suflet – ei, cei pe care îi las să mă cunoască, să se apropie, să îmi fie prieteni. Şi mai e iubirea aia pentru cel care, măcar la un moment dat, poartă numele de EL – iubirea pentru un bărbat.

Toate tipurile astea de iubire imi dau mie bătaie de cap, de toate mă îndoiesc, pe toate lupt să le înţeleg. E Marc, puştiu’ care mă obligă la întrebări existenţiale grele şi, uneori, mai apăsătoare decât pot eu să duc. Sunt oamenii apropiaţi de mine, indiferent că-s la km depărtare sau doar la doi paşi, oameni pe care-i iubesc ca oameni şi care mă fac să sufăr ca om, nu ca femeie. Şi toate suferinţele astea, toate zbaterile astea-s, pentru mine, răvăşitoare. Plâng pentru un prieten cum plâng pentru iubirea faţă de un bărbat.

Voi vedeti lucrurile altfel? Pentru prieteni se suferă mai puţin decât se suferă pentru o relaţie ce implică apropiere intimă? Vă iubiţi prietenii cu mai puţină patimă decât vă iubiţi iubiţii sau iubitele?

E tare greu de spus dar, cândva, ziceam că ştiu ce înseamnă să iubeşti, doar învăţasem din cărţi şi nu trebuia decât să fie pus în practică… apoi, a mai trecut ceva vreme, am crescut – măcar ca vârstă – şi am ajuns într-un moment în care am simţit că tot ceea ce fusese înainte intră în categoria “  joacă  “ de-a iubirea şi doar ceea ce simţeam atunci e ceea ce poate să poarte numele de iubire. Şi m-am pierdut cum n-am mai făcut-o şi pierderea aceea a raţiunii mi-a plăcut cum nu mi-a plăcut nimic altceva, şi-au trecut anii şi a rămas în urmă, nici nu ştiu ce… că o fi o luptă obosită care se revigorează şi capătă câte un suflu din când în când – o înălţare la cer sau o coborâre în infern, că o fi o flacără care se ţine tare şi nu se vrea stinsă în ciuda timpului, că o fi doar încăpăţânarea de-a nu abandona un drum altfel decât toate drumurile, că o fi amintirea clipelor de viaţă plină trăite ce nu se vor uitate sau, că o fi, aşa cum, în idealismul meu vreau să cred, vorba de un sentiment de iubire clară, adevărată, aşa, pentru totdeauna, ca-n poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, cine să mai ştie?

Ce credeţi, e în viată doar un EL, doar o Ea? Sau, e loc de mai mulţi ocupanţi ai aceleiaşi poziţii, în decursul vieţii?

( trebuie să menţionez că e un subiect extrem de sensibil pentru mine şi părerile expuse aici nu sunt dictate de raţiune, de luciditate ci de sentimente, de ceea ce vibrează în suflet. şi, dacă e să fiu statornică în ceva pe lumea asta, e vorba de sentimente. ideile se învălmăşesc, se schimbă însă sentimentele rămân, în timp, în spaţiu, vii, constante, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să le dau numele potrivit. )

Adevărul e că, indiferent că e vorba de iubiţi, prieteni sau rude, nu ştiu să iubesc altfel decât cu totul. Nu ştiu să ofer cu jumătăţi de măsură, nu îmi doresc să primesc cu jumătăţi de măsură. Mereu am crezut că, într-o relaţie, indiferent de care, e de-ajuns faptul că îmi ofer sufletul cu totul. Că las uşile – toate uşile – larg deschise pentru persoana aceea. Şi aşa am făcut mereu, chit că uşile alea mi s-au trântit de-atâtea ori de suflet c-ar trebui să rămână veşnic blocate. Ştiu bine că voi face la fel şi în continuare. Că e rău sau e bine, mai contează? Oricum nu pot schimba ceea ce sunt. Un om dependent de oameni.