Gând aiurea. 49.

“… într-adevar, omul se poate obişnui cu orice, dar nu ne întrebaţi cum reuşeşte aşa ceva. ” – Viktor Frankl

De ce facem asta? De ce ajungem să ne obişnuim şi cu lucrurile cu care, în mod firesc, ni se pare că nu ne-am putea obişnui, şi ni se par, uneori, chiar inadmisibile? Prin puterea obişnuinţei, anormalul devine normal şi ajungem să nici nu mai putem percepe care e starea firească a lucrurilor…

Ne obişnuim cu obiceiuri proaste, ne obişnuim cu lucruri care nu ne fac bine…
Ne obişnuim cu apropieri pe care nu le dorim, cu depărtări pe care nu le dorim…
Ne obişnuim cu dezamăgiri şi cu renunţări, ne obişnuim cu tristeţi şi cu tăceri…
Ne obişnuim, cu toate. De ce? E instinctul de supravieţuire, de conservare? Pentru că-şi face loc o lipsă de sensibilizare, pentru că emoţiile se “tocesc”, pentru că sentimentele, trăirile, sunt şi ele supuse uzurii în timp? Sau, pur şi simplu, pentru că omul oboseşte să se împotrivească, să se războiască?

Limite. Şi sensuri.

Am citit, în ultimele zile, pentru prima oară, o carte în format elecronic – Omul în căutarea sensului vieţii, de Viktor Frankl. (aşa, ca paranteză, trebuie să zic că, în ceea ce priveşte pasiunea pentru cărţi, sunt o tradiţionalistă şi am cam refuzat să mă “aliniez” noutăţilor tehnologice – nu cred c-o să-mi cumpăr vreodată un ebook reader, de ex – pentru că prefer cărţile pe care pot să le ţin în mână, să le răsfoiesc, să le pun semne de carte, să le ţin sub pernă sau pe noptieră, să mi se adune în bibliotecă şi să le admir ca pe-o mică comoară, etc ). Cartea aceasta a fost o excepţie, n-am reuşit s-o găsesc în format clasic – deşi voi insista pentru că mi-o doresc mult -  şi-am vrut neapărat s-o citesc. Aşa că, mi-am petrecut serile cu laptopul în braţe, răsfoind virtual o carte care, citind-o, mi-a făcut mult bine.

E vorba, în ea, despre viaţa în lagărele evreieşti. Da, m-a “prins” în ultima vreme acest subiect şi, după Lista lui Schindler şi Pianistul (apropo de aceste două cărţi, le-am citit de curând şi, imediat după ce le-am terminat, am văzut filmele care s-au făcut după ele. În cazul primului titlu, filmul m-a dezamăgit pentru că n-a fost decât o superficială reproducere a intensităţii trăirilor din carte însă, in cazul Pianistului, filmul a reuşit să fie o  ecranizare reuşită a cărţii care, pentru mine, pur şi simplu, a clarificat imaginea asupra cărţii. Sunt filme care merită văzute, zic eu.  )

Omul în căutarea sensului vieţii mi-a plăcut, de fapt, pentru altceva. Nu pentru modul în care relatează ce-au trăit oamenii aceia în lagăre. Nici pentru exactitatea descrierilor. Ci pentru viziunea asupra vieţii. Pentru obiectivitatea, detaşsarea şi claritatea cu care autorul tratează probleme ale vieţii, pentru că e, cum scrie în prefaţa cărţii, ” un giuvaer de naraţiune marcată de tensiune dramatică, care se concentrează asupra celor mai profunde probleme umane “.

Câte ceva din carte, poate, mai mult pentru mine decât pentru voi:

” viaţa îşi păstrează sensul potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite… “

” în astfel de momente, nu durerea fizica răneşte cel mai tare (şi faptul e valabil în ce-i priveşte pe adulţi, cât şi pe copii, atunci când sunt pedepsiţi), ci agonia sufletească cauzată de inechitatea în sine, de toată această nedreptate. “

” dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că mai este sau nu în viaţă, toate acestea încetează, cumva, să mai conteze. “

” suferinţa umple întru totul sufletul uman şi gândirea conştientă, indiferent dacă  e vorba de o suferinţă mare sau de una mică. De aceea, mărimea suferinţei umane este absolut relativă. “

” indiferenţa poate fi depăşită şi iritabilitatea poate fi suprimată. Omul poate păstra o ramăşită de libertate spirituală, de independenţă în gândire chiar şi în astfel de condiţii groaznice de stres psihic şi fizic. “

” întotdeauna trebuiau făcute alegeri. Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau şansa de a lua o decizie, o decizie care determină dacă te supuneai sau nu acelor puteri ce ameninţau să te jefuiască de propriu-ţi sine, de libertatea ta lăuntrică; care determinau dacă deveneai o jucărie la dispoziţia împrejurărilor, renunţând la libertate şi demnitate… “

” dacă e ca viaţa să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens şi în suferinţă. Suferinţa face parte din viaţă şi este de nedezrădăcinat din ea, precum soarta şi moartea. Fără suferinţă şi moarte, viaţa omului nu este întreagă. “

” modul în care omul îşi acceptă soartă şi toată suferinţa pe care aceasta i-o cauzează, modul în care îşi duce crucea îi oferă oportunităţi ample – chiar şi în cele mai teribile împrejurări – să adauge un sens şi mai profund vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificilă i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotărăşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale. “

” lucrul de care aveam cu adevărat nevoie era o schimbare fundamentală a atitudinii noastre faţă de viaţă. “

” Păstrez tăcerea! “

Există în filmul ” Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte ” un moment în care Julia Roberts poartă un ecuson pe care scrie ” Păstrez tăcerea! “, semn c-a ales să se cufunde într-o linişte înterioară, trăind, totuşi, în mijlocul agitaţiei şi gălăgiei lumii.

Aşa mă simt şi eu acum.

Iarna.Şi-n suflet.

Ultima dintre libertăţile umane este aceea de a-şi alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-şi alege propriul mod de a fi… o zice Viktor Frankl. Totul este o alegere, deci?
Bine, vreau să-mi plâng de milă. Vreau să mă compătimesc şi să îmi pară rău pentru mine. Pentru că, ceea ce mi s-a întâmplat acum poate că nu e cel mai mare rău posibil, poate că nu e suficient pentru a-ţi pierde minţile, poate că… dar e, cu siguranţă, ceea ce mi s-a întâmplat ACUM, e ceea ce acum mă face să sufăr şi nu mă poate alina gândul c-ar fi putut să fie mai rău, aşa cum, când ceva e bine, nu ne întristează şi înjumătăţeşte bucuria gândul că ar fi putut să fie şi mai bine.
Da, o să jelesc – cât de bine cunosc traiectoria asta – şi-o să mă chinui să acopăr încă un gol. Cu ce? Habar nu am. Dar am făcut-o de atâtea ori încât ar trebui să mă pricep să peticesc de-acum. Culmea, tot nu ştiu cum s-o fac fără să doară. Fără să simt că mi se face sufletul fărâme. Oricât m-aş crede de puternică, tot mă doboară la pământ fiecare nouă lovitură. Nu, nu mă călesc. De ce oare?

Mi se spune că doar moartea şi boala sunt motive pentru o suferinţă atât de acută. Ei bine, ieri mi-a murit un prieten. Are vreo importanţă faptul că a murit doar pentru mine sau şi pentru lumea întreagă? A ales singur să plece, lăsând un “rămas bun” în urma lui. Şi-n mine, o jale cumplită. Şi mă simt despuiată, simt de parcă mi s-ar fi luat, cu forţa, ceva ce-mi aparţinea, ceva ce făcea parte din mine. Ceva ce, oricât ai încerca să repari, e imposibil. Pentru că nu mai e cale spre înapoi.

Pur şi simplu, o să jelesc şi o să plâng cât timp o să simt nevoia, şi n-o să mă gândesc că şi suferinţa îşi are rostul ei, că după furtună mereu iese soarele. Şi nu-mi cer scuze pentru asta, nu cer înţelegere şi nici păreri de rău. Nu cer nimic – dacă scriu, o fac pentru că asta mi-e singura alinare permisă. Alta nici nu caut. O să-mi plâng iarna din suflet până o să se termine şi o să vină primăvară sau, până n-o să mai fiu în stare să fac nimic. Poate, apoi o să merg mai departe. Şi o să cred din nou în oameni. Şi-n viaţă. Şi-n speranţă. Şi-n sentimente. Şi-n implicare. Şi, atunci când o să dau, o să dau la fel, din suflet, cu totul, fără să măsor, fără să gestionez, fără să mă întreb dacă ar trebui să fiu precaută sau nu, dacă viaţa îmi va răpi, iar, tot ce-am dăruit. Pentru că ăsta e firescul vieţii, nu?

În noapte, pe străduţele pustii pe care hoinăream, sperând într-o pierzare salvatoare, iarna îşi intra, calm, tăcut, fără ca nimic să i se împotrivească, în drepturi. Ningea. Mărunt, cumplit de mărunt, liniştit, punând stăpânire, fără grabă, pe fiecare colţişor, atât al naturii, cât şi al sufletului. Îmbrăcând totul în tristeţe cumplit de rece. După o noapte grea, m-am trezit într-o dimineaţă îngheţată. În toate sensurile. Şi-aveam în minte câteva cuvinte pe care le citisem de curând: ” Există un singur lucru de care mă tem. Să nu fiu vrednic de suferinţa mea “.

Nu. Şi nu.

Deci, nu.
Nu, refuz să cred că lucrurile se întâmplă aşa. Aşa, urât. Aşa, dur. Aşa, fără preaviz.
Că deschizi larg uşa doar pentru ca, la un moment dat, pe nepregătite, deschiderea de care dai dovadă să se întoarcă împotriva ta şi să ţi se trântească în faţă. Şi tu să taci.
Nu, nu şi nu. Nu pot fi lucrurile atât de tâmpite pe lumea asta.
Încrederea să nu mai aibă nici o valoare şi totul să fie rezumat la nivel de interes. De orice fel.
Drumul să ducă, inevitabil, în acelaşi loc. În punctul lui nicăieri.
Nu. Refuz să cred, să simt aşa, să accept.
Şi nu, nu o să cresc mare. Nu vreau să cresc. Şi, oricum, ce folos, pentru ce? Doar ca să înţeleg că aşa e ” normal “?
Nu, oamenii nu au dreptul să te facă să-i iubeşti doar pentru a-ţi spune, simplu – rămas bun sau îmi pare rău. Atât a fost, taci şi mergi mai departe.
Nu, oamenii nu au dreptul să aleagă pentru alţii – cum poate un om să hotărască şi-n numele unui alt om? Cum poate un om să îţi spună – voi fi aici cât timp vei avea nevoie şi, totuşi, să dispară tocmai într-un astfel de moment? Cum se dizolvă o apropiere, o comunicare, o legătură?
Nu. Nu e normalitate asta, nu e nimic cum ar trebui să fie.
Şi chiar şi-n faţa evidenţelor, refuz să cred. Refuz să îmi spun că, ceea ce îmi rămâne, e să nu am nevoie de cineva care nu are nevoie de mine. Nu, e absurd ca asta să împace lucrurile.

Şi, după asta, mai poate fi vorba ca acea uşă, a încrederii necondiţionate în oameni, să se mai deschidă vreodată? Mai poate fi vorba de deschidere senină, de sentiment de siguranţă? Poate fi vorba de învăţături, de lucruri bune – sau, cum? De aduceri aminte, de regăsiri, cu bucurie, a lucrurilor trăite, împărtăşite, frumos ambalate şi păstrate în cufărul amintirilor? Şi, trebuie să te bucuri că a fost, nu să plângi că s-a terminat? Pe naiba!E vorba doar de-o tâmpită de lecţie de viaţă, încă una, de parcă, nicicând n-ar fi destule, suficiente, loviturile pe care viaţa se încăpăţânează să le dea? Sau, e vorba doar de incapacitatea lumii – a mea, desigur – de-a înţelege că toate vin şi trec, că şi sentimentele sunt supuse uzurii sau că şi în ceea ce le priveşte se pune problema alegerilor convenabile, că nimic bun n-are cum să dureze prea mult pentru că e în firea noastră, a oamenilor, s-o dăm în bară? De parcă nu mi s-ar fi repetat de-atâtea ori, de parcă n-aş fi trecut de-atâtea ori prin acelaşi punct. Şi tot m-am încăpăţânat să cred. Da, ce mirare, nu-i aşa?

Gând aiurea. 47.

Mi-am început azi ziua cu cuvintele lui Kazantzakis, din Zorba – ” Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului. ” M-am tot gândit la asta, mult timp. Şi totuşi, deşi m-am străduit, până la urmă, tot n-am reuşit decât să văd partea goală a paharului. Mda, descopăr că, deşi mă proclamam un convins optimist, sunt tocmai contrariul.

Fericirea e pe măsura încrederii pe care o avem în posibilitatea împlinirii ei sau e, pur şi simplu, pe măsura capacităţii noastre – nemodificabilă – de-a o percepe?

Lecţii de viaţă…

Citeam, şi discutam, pe un blog, despre bucurie, despre capacitatea de-a te bucura, despre bucuria curajului de-a fi tu însuţi. Şi m-am gândit mult, întorcând lucrurile pe toate părţile, azi. La cât de mult se alterează în timp capacitatea de a te bucura de detaliile mărunte, dar semnificative, ale vieţii. Acasă, în seara asta, mă aştepta o lecţie de viaţă. De la înţelepciunea aceea pură a celor trei ani ai puştiului.

Asta înseamnă bucurie. Frumoasă, clară, senină. El ştie să primească lucrurile aşa cum vin. Ştie să simtă cu totul. Bucuria lui nu e limitată, nu e încadrată în norme, nu e gestionată, nici disimulată. E de-acolo, din adâncurile fiinţei lui. El, da, e un curajos.

Ieri. Şi mâine. Nu se poate fără azi?

Ăsta a fost ultimul pas. Natura s-a debarasat de toate hainele de culoare, căldură şi veselie. Ce-a rămas în urmă pe mine mă întristează şi-mi crează o stare de apatie, de închidere.

Aşa mi-aş dori să fie. Explozia de culoare înseamnă explozie de viaţă, de nou, de încredere, de speranţă.

N-aş putea sări peste ceea ce urmează? Ca un urs, aş dormita întreaga iarnă şi aş ieşi din bârlog când primăvar-ar fi pe deplin stăpână.

Cenuşăresele…

Toate, suntem, în adâncul sufletului, Cenuşărese. Toate visăm la Prinţul ce ne va purta spre cetatea dragostei nemuritoare. Toate visăm şi credem în visurile noastre – şi toate, desigur, merităm ca visurile noastre să se transforme în realitate, eventual, în urma unei simple sărutări… Credem cu atâta tărie în visurile noastre încât refuzăm, de multe ori, să recunoaştem realitatea chiar şi-atunci când ne loveşte în moalele capului. Chiar şi atunci când ne dăm seama că între vis şi realitate poveştile sunt doar… poveşti. Tot în nemuritoarele poveşti preferăm să credem, în poveştile în care iubirea învinge totul, iubirea e mai presus de orice, e veşnică, e desăvârşitoare,  e ideală.

Ok, şi-n viaţa reală, suntem toate Cenuşărese, o clipă, două, trei. Doar că povestea nu se termină după frumosul bal la care întâlnim frumosul prinţ de care ne leagă, pe vecie, frumoasa poveste de iubire ci continuă cu traiul în comun în timpul căruia, de multe ori, are loc procesul invers, prinţul se transformă în broasca râioasă sau, poate, de fapt, doar îşi leapădă masca de aparenţă pe care-o purtase o vreme, cu intenţii bine stabilite. Desigur, şi noi, frumoasele Cenuşărese, renunţăm la aurora ce ne împodobeşte seninătatea privirii şi devenim/ redevenim ori slujnica care dereticeşte casa, veşnic preocupată de luciul pardoselii şi de firele de păr de pe haine ori zgripturoaica care face zile fripte personajelor poveştii. Cert e faptul că povestea continuă, că sunt mai multe bătălii decât baluri… şi, finalul, nu e, nicidecum uşor de prezis.

De ce ne plac aşa de mult poveştile? Pentru că, măcar în imaginaţie, le putem schimba finalul aşa cum vrem? Pentru că, măcar acolo, putem fi aşa cum ne dorim? Pentru că ne dau posibilitatea să ne simţim copii? Pentru că… e altceva?

Faceţi-mi o bucurie, vreţi?

Mi-au plăcut întotdeauna scrisorile. Şi mi-e tare dor de ele.

La 14-15 ani socializam cu o mulţime de copii din ţară. Prin intermediul revistei Ecran Magazin – v-o amintiţi? – care avea o rubrică… habar n-am cum se numea rubrica şi-o ediţie a revistei am pe undeva pitită dar nu-i nicicum la îndemână acum… oricum era o rubrică de socializare… aveam postat un anunţ gen ” asta e oferta – sunt cutare, din cutare oraş, am ochii aşa, înălţimea atâta, pasiunile mele sunt acestea – să vedem cine simte că e compatibil cu mine şi vrea să corespondăm “.  Da, desigur, aveam ataşată şi o fotografie, gen buletin, clar. Aşa, am cunoscut – bine, e mult spus cunoscut – oameni. Mulţi.

Într-o vreme, plicurile au început să curgă, valuri, valuri. Acum, privind în urma, mi se pare un joc atât de naiv şi de candid şi-mi pare rău că n-am păstrat, pentru a condimenta aducerile aminte, toată grămada aceea de scrisori.

Locuiam la parterul unui bloc. N-aveam cutie poştală şi poştasul îmi punea scrisorile pe preşul din faţa uşii. Îmi făcea o plăcere deosebită să găsesc acolo, aproape zilnic, cam la aceeşi oră, pe la amiază, mai multe scrisori pentru mine. Veneau plicuri din toate părţile tării, din oraşe mari, din sate uitate de lume. De la fete în căutare de prietene, de la băieţi în căutare de distracţie. Veneau plicuri cu scrisori lungi, confesionale, plicuri ce conţineau mici încercări artistice, altele erau rezumate la câteva cuvinte – mi-aduc aminte de  un plic care avea în el o coală de hârtie albă, simplă, neliniată, A4 şi pe mijlocul acelei foi scria doar ” Te iubesc “. Revăd şi-acum în minte scrisul acela micuţ, regulat, de pe plic şi de pe foaie, scris care-mi lăsa impresia unui om disciplinat, cu personalitate… desigur, mă intrigase, atunci, modul în care găseau de cuviinţă oamenii să se plictisească.

Corespondenţă am purtat cu destul de mulţi dintre tinerii aceia însă, cu doar doi dintre ei – o fată, Giovanna, şi un băiat – Cosmin, scrisorile au avut un caracter regulat şi legătura a durat mai mulţi ani. Scrisorile lor sunt, cred, singurele pe care le mai păstrez. Mi-s dragi, miros a timp, a inocenţă şi-a naivitate. Ele mi-s dovadă a faptului că, deşi mă consideram foarte matură la vârsta aceea, gândeam, totuşi, ca un copil.

N-am mai primit scrisori de mult. Mi-e dor de bucuria cu care întorceam plicurile pe toate părţile, încercând să le desluşesc misterul înainte chiar de-a le deschide. Mi-e dor de sentimentul de proprietate privată pe care-l aveam primind scrisori care-mi erau adresate doar mie. Ca să regăsesc sentimentele astea, uneori, trimit eu scrisori unor oameni încercând s-aduc zâmbete de surpriză pe chipuri dragi.

Dar mi-e dor ca poştaşul să bată la uşa mea pentru a-mi înmâna plicuri care să conţină gânduri scrise de mână, cu drag, pentru mine, pe coli de hârtie. Vreţi să-mi scrieţi scrisori? Sau, măcar să îmi trimiteţi o vedere de sărbători? Mi-aţi face o bucurie mare şi bucuria mea aş împărţi-o, toată, cu voi, desigur, răspunzându-vă!

( adresa mea poştală o veţi găsi în pagina despre frmshk… )