Dragoste sau pasiune?

Sunt legate între ele sau, dimpotrivă, sunt două sentimente diferite, independente unul de celălalt? Dragostea nu presupune şi pasiune, pasiunea nu implică, neapărat şi dragoste?

Pasiunea presupune o dorinţă puternică, este dictată de instincte. Dragostea înseamnă o legătură la nivel sufletesc şi presupune acceptare şi apreciere reciprocă.

Pasiunea înseamnă emoţie, şi nerăbdare, şi trăiri intense dar punctuale. Dragostea conferă forţă, şi vitalitate şi dorinţă de viaţă şi uneşte ceea ce timpul, distanţa, desparte.
Pasiunea spune – te vreau lângă mine acum, nu pot să trăiesc fără tine. Dragostea zice – ai încredere, sunt cu tine, oriunde aş fi.

Pasiunea înseamnă plăcere sexuală, erotism, apropiere fizică, pasiunea te orbeşte. Dragostea e prietenie, e încredere, siguranţă şi linişte sufletească. Pasiunea îţi oferă trăiri intense şi te subjugă. Dragostea îţi înalţă sufletul, te face să-ţi doreşti să fii un om mai bun.

Ne dorim dragoste. Şi ne dorim pasiune. Ne dorim încredere şi ne dorim trăiri intense. Ne dorim siguranţă şi ne dorim fluturaşi în stomac. Ne dorim emoţii şi ne dorim împăcare sufletească. Ne dorim echilibru şi ne dorim să ne lăsăm purtaţi pe valuri de trăire. Ne dorim fericire. În ecuaţia fericirii, cea pentru care luptăm mereu, dragostea nu poate fi fără pasiune şi pasiunea nu poate fi fără dragoste.

Asta înseamnă idealism sau o realitate ce-ar trebui să fie firească?

Gând aiurea. 44.

“… priveam acele ceasornicului. Câtă vreme mă preocupa doar ceasul, lumea continua să se mişte. Chiar dacă nu era o lume nemaipomenită, cel puţin era în mişcare. Şi, câtă vreme îi percepeam mişcarea, existam şi eu. Chiar dacă n-aveam o viaţă extraordinară, cel puţin existam. ” – scrie Haruki Murakami în cartea În căutarea oii fantastice, cea pe care tocmai am terminat-o de citit. O carte despre căutarea sinelui, o carte care mi-a plăcut deşi sfârşitul m-a dezamăgit puţin pentru că mi-a lăsat sentimentul unui lucru neterminat cu adevărat sau terminat brusc, ca şi cum ar fi existat o grabă în a scrie finalul.

Ideea e că… cam asta facem. Luptăm pentru lucruri, câştigăm sau nu. Alergăm după realizări care îşi găsesc sau nu împlinirea. Visăm, sperăm, căutăm. Sumtem fericiţi sau ne prefacem că nu ne lipseşte nimic. Şi mereu ne amăgim spunăndu-ne că e bine şi aşa. Că important e că existăm.

Ne dorim mult şi ne mulţumim cu puţin. De ce facem asta?

Porumbel princiar…

La Roma, sus, în Castelul Sant Angelo.
O fi având sentimentul că e… altfel? Nu. Desigur, nu-i pasă.

Aşteptând…

… în gara vieţii. Trenuri care nu mai vin…

Uneori, când pierzi un tren, degeaba urci în următorul, chiar dacă ţi se pare că te poate duce acolo unde vroiai să ajungi, pe drum îţi dai seama că aleargă spre alte zări, depărtându-te şi mai mult de destinaţie. Dar nu mai poţi nici să cobori.

Ce îţi rămâne?

Proiect. De lege.

Că ziua de naştere e importantă pentru mine am mai scris pe-aici şi nu e nici un secret. Da, cred că, în timpul unui an, cea mai deosebită zi, pentru fiecare dintre noi, e ziua aniversării noastre, ziua în care, inevitabil, mai adăugăm un an propriului calendar al vieţii. Indiferent că ne place sau nu că se adună anii, ziua aia e una importantă pentru noi.

Bine, o să-mi ziceţi că trebuie să ne simţim speciali în fiecare zi din an, că depinde de noi să ne facem zilele deosebite, că ziua de nştere e DOAR o zi, etc. Dar, ok, cu toate astea, cred că, pentru fiecare, ziua de naştere are – şi trebuie să aibă – un farmec aparte. Să fie o zi în care să primim, să simţim, să trăim… MAI MULT. Să fim sărbătoriţi, neapărat. Să fim înconjuraţi de MAI MULTĂ atenţie. Să simţim că soarele străluceşte MAI MULT pentru noi, că oamenii ne zambesc MAI MULT. Să fim iubiţi. MAI MULT.

Proiectul meu de lege ar fi unul pentru Codul Muncii şi ar stabili ca zi liberă legală ziua de naştere a fiecărui cetăţean. Sărbătorim – prin zi liberă – ziua muncii, ziua ţării, zile de început de an sau zilele sărbătorilor religioase… De ce n-ar fi, printre ele, şi cea mai importantă zi a fiecărui om în parte, ziua de naştere? Poate că nu putem transforma ziua aia într-una de poveste dar de ce să nu ne simţim liberi, neîncorsetaţi de program, de termene limită sau de targete, de ce să n-o trăim aşa cum ne dorim… şi, de ce să n-o recunoască statul ca fiind cel puţin la fel de importantă ca şi celelalte zile declarate, legal, libere?

Hai, zi frumoasă să aveţi! Şi să vă simţiţi liberi.

Culori de dimineaţă…

Melancolie. Şi tristeţe. Şi inevitabil sfârşit.

Vouă? Stare de bine?

Stări…

Aşa mă simt şi eu azi, ca şi copacul ăsta. Simt o debordantă nevoie de  deschidere, de apropiere, şi sunt oameni în jurul meu dar nu reuşesc să ajungă la mine. Solitudinea mă înalţă. Dar mă şi distanţează.

Oi fi năzuind şi eu spre PREA albastre înălţimi?!

Gând aiurea ne-aiurea.

Uneori îmi doresc să fiu copil – da, doar uneori.
Să fiu copil într-o familie ideală, în care mama să fie calmă, liniştită şi extrem de fericită şi tatăl să fie prietenul cel mai bun al copilului.
O familie în care copilul să fie doar copil.

Mi se întâmplă când puştiul meu e bolnav – ca acum – şi frâiele maturităţii mi se smucesc în mâini şi-mi trebuie mai multă forţă, mai multa hotărâre, pentru a face faţă cu bine responsabilităţilor de om mare. Da, uneori aş vrea ca un adult (altul) să ia hotărârile în locul meu, să fiu, aşa, sigură că s-a ales cea mai buna cale. Sau, poate c-aş vrea doar să fug şi să mă ascund între fustele mamei, să nu trebuiască să fiu eu cea ” mare “.

Mi se întâmplă când simt că zbaterile îmi sunt inutile, că totul e doar un drum într-un cerc închis, că, oricât ai crede c-ai păşit înafară sau, măcar, într-o direcţie diferită, ajungi să-ţi dai seama că n-ai făcut decât, poate, mai multe ture în universul tău îngust. Şi totul e iluzie sau amăgire. Mă gândesc atunci că, prin ochii unui copil lucrurile se văd, dacă nu mai uşoare, măcar mai clare şi, desigur, cu un rost.

Sunt copil, uneori. Dar nu atunci când aş vrea, când mi-ar fi mai uşor fiind copil ci, aşa, din când în când, când mi se permite. Să mai evadez dintr-o realitate prea matură. Dar, şi atunci, lipseşte mângâierea tatălui şi mâna blândă a mamei.

Oare, toţi copiii de pe lume au capacitatea de-a se bucura?

Dorinţe şi împliniri şi baghete magice.

Dacă… dacă peştişorul de aur sau zâna măseluţă v-ar oferi şansa împlinirii unei singure dorinţe, ce aţi vrea să fie?

Dacă s-ar putea transforma în realitate un singur lucru, unul punctual, deci nu vorbim de dorinţe gen ” vreau să fiu fericită toată viaţa ” sau ” vreau să se schimbe totul “, nu… vorbim de dorinţe împlinite şi trăite pe moment. De nişte lucruri pe care le dorim foarte tare. Care ne-ar aduce o satisfacţie mare, o bucurie profundă, o realizare importantă, etc.

Aveţi dorinţe de astea ascunse? De alea a căror împlinire nu ţine de eforturile personale, de implicare sau de posibilităţile de realizare…

Ce dorinţă v-aţi vrea-o împlinită?

Fire de gânduri…

Mi se spune că nu e important cât de rău cazi sau cât de des ci esenţial e modul în care reuşeşti să te ridici.
Să mergi mai departe. Să îţi păstrezi seninătatea şi dorinţa de viaţă. Să refaci resursele de energie. Să le găseşti în tine. Nu în alţii.

Mi-a fost întotdeauna frică să fiu singură. Nu de un anumit timp de singurătate. Când simţi că ai nevoie să fii departe de oameni, să te izolezi pentru a putea privi mai adânc, mai profund în tine. Momentele alea le văd necesare chiar, uneori.
Nu, mi-a fost mereu frică de un alt fel de singurătate. De responsabilităţile duse de una singură. De sentimentul de singurătate profundă, de mersul prin viaţă singur, chiar printre oameni.
Da, am o dependenţa de oameni. E, acum o văd aşa, ca o altă dependenţă. De droguri, de alcool. O dependenţă de care trebuie să te vindeci. Să înţelegi că drumul firesc al vieţii nu înseamnă agăţare de alţii. Înseamnă să ajungi să-ţi fie bine ţie cu tine. Să-ţi fi tu suficient pentru a fi capabil să te bucuri de viaţă, de soare, de oameni. Fără să ai nevoie, pentru asta, de alţii.

Căderile mele… da, simt uneori că pică toate în jurul meu, şi mă simt copleşită de toate. Mi-e greu atunci când simt că pierd controlul. Asupra mea, asupra a ceea ce simt, asupra felului în care reuşesc să gestionez toate. Când simt că am nevoie de cineva dinafară pentru a ieşi, a trece peste starea aceea. Şi, tocmai nevoia asta de ajutor, tocmai agăţarea asta mă apasă. Mă face să simt că sunt slabă. Din cauză că nu pot rezolva singură.

Voi, după o cădere, vă ridicaţi singuri?