Parfumul primei iubiri…

Că iubim de mai multe ori în viaţă, nu e nici o îndoială. Că, dintre toate iubirile alea, doar una e cea, nu adevărată, că nu-mi place deloc termenul, ci mare, poate că aşa e. Însă cred că toţi oamenii de care ne ataşăm – îi iubim – într-un fel sau altul, îşi pun amprenta asupra noastră, asupra a ceea ce suntem, ajungem să fim. Dintre toate, prima iubire are un farmec aparte.

Privind în urmă, în trecutul meu, zâmbesc gândindu-mă la anii ăia, ai primei mele iubiri şi-mi vine să zic c-a fost doar o nebunie de copil, imatur şi flămând de afecţiune. Parcă aş vrea să nu numesc iubire ceea ce a fost, şi asta din cauză că raportez trecutul la modul de trăire al prezentului… cred, totuşi, că a fost iubire. Candidă, inocentă, frumoasă, încărcată de vise, de iluzii.

Aveam aproape 16 ani, începeam anul al doilea de liceu, într-o clasă nouă, de profil extrem de tehnic, cu profesori şi colegi noi. Eram cumplit de matură pentru vârsta mea şi preocupările mele erau dintre cele mai serioase. Înafară de şcoală, lectură şi dădăcirea fraţilor mai mici, nu cunoşteam mare lucru.

El – marele EL al adolescenţei mele – era un profesor care nu plăcea elevilor fiindcă era strict, distant, ţinea mult ca materia lui să fie înţeleasă şi asimilată. Mda, îmi preda o materie tehnică, Organe de maşini şi mecanisme, materie pe care ajunsesem să mi-o însuşesc în asemenea mod încât, la bac, o alesesem ca probă. Desigur, pentru EL.
Cum m-am îndrăgostit de el, nu prea ştiu. La început, mi-amintesc, solidarizam cumva cu el, eu, noua venită în clasă, neadaptată, el profesorul care nu era agreat de elevi. Nu era un bărbat – frumuseţe, de care te îndrăgosteşti la prima vedere, fermecată de fruntea lui înaltă, ochii albaştri şi şarmul irezistibil. Avea cu 11 ani mai mult decât mine, era căsătorit, tată a unui copil de trei ani. Era matur, serios – prea serios – distant. Cumva, de neatins.

Îl iubeam cu candoare. îl iubeam cu toată forţa de nestăvilit a adolescenţei. La ce se rezuma iubirea mea? La început, în primul an, mă făcea fericită faptul că-l zăream o clipă, două, mă hrăneam o săptămână întreagă cu senzaţiile trăite în cele două ore în care ne preda, marţea, de la 10 la 12, ore în care trăiam intens fiecare clipă. Apoi, iubirea asta platonica nu mi-a mai fost de-ajuns. Simţeam nevoia să ştie că arde-n mine un foc ce îi e datorat. Îl urmăream, îi trimiteam bileţele anonime, îl sunam – în anii fără telefoane mobile – doar ca să închid după ce-i auzeam vocea. Toate prostiile pe care le-am făcut ca el să mă observe s-au soldat, în timp ce eu credeam că nimeni nu ştie, nu vede, că trăiesc o poveste secretă, cu o discuţie în biroul directorului, între El, mama şi diriginta mea. El ceruse să se ia măsuri fiindcă-l deranjam. Repercursiuni asupra mea n-au fost – înafară de cele sufleteşti – pentru că, fiind premianta clasei, eram considerată un copil bun care a făcut o obsesie nepotrivită. Mi-amintesc că seara în care a trebuit să-i explic mamei, aveam vreo 17 ani, motivul pentru care era chemată la şcoală, a fost una cumplită pentru c-a trebuit să recunosc în faţa ei ce simţeam. Au urmat anii de sfârşit ai liceului, trăiţi într-o veşnică aşteptare, c-o relaţie între mine şi el distantă, tensionată, nu mă lăuda niciodată deşi excelam la materia lui, făcea eforturi în prezenţa mea, pentru a rămâne calm şi neafectat. Şi eu îl iubeam în continuare. Şi creşteam. Visam că mă sărută, că face dragoste cu mine, că mă pierd în braţele lui. Ani de zile mi-am dorit să-mi plimb mâinile prin părul lui. Anii au trecut, liceul s-a încheiat, la bacalaureat am fost prima pe lista liceului şi mă consolam zicându-mi că El trebuie să fi fost mândru de mine.

L-am iubit. Şi când am lăsat prima oara pe cineva să mă sărute, şi când am acceptat prima oara să fiu iubita cuiva, în suflet îl purtam pe el. Omul care, ani la rând, m-a ţinut la distanţă.

Când, în timpul facultăţii, după şapte ani de când scrisesem prima oara de el într-un jurnal, m-am aflat, într-o noapte de septembrie, în braţele lui, a fost pentru mine ca un vis. Un vis pe care l-am trăit cu toată forţa sentimentelor ce-au trebuit să fie stăvilite prea mult timp. Mi-am plimbat mâinile prin părul lui frumos şi m-am lăsat în voia trăirilor acelora ce aparţineau unei iubiri ce nu s-a vrut neîmplinită. Ştiam bine că nu urmează nimic după dar nu-mi păsa. El era El, acelaşi, dar eu nu, nu mai eram copila naivă, inocentă, eram aşa cum El mă făcea să mă simt – femeie. Noaptea aceea, cu momentele în care, ridicându-mă în braţe, mă învârtea sub luna aceea imensă, noaptea în care, vorbind şi iubindu-ne, toate zidurile dintre noi s-au dus, e una dintre amintirile mele bijuterie. Şi El, bărbatul acela a cărui prezenţă îmi va provoca mereu fiori pe şira spinării. Pentru că, da, prima iubire nu se uită nicicând.

Azi m-am întors un pic în trecut, poate pentru c-am auzit vorbindu-se de El, poate pentru că mi-era dor de nişte senzaţii. Să mă iertaţi dacă v-am plictisit.