Când, cum, de ce încetezi să iubeşti?

Ştim bine cum se naşte în noi o iubire, cum ajungem să ne ataşăm de un străin şi-i dăm voie să se lipească de sufletul nostru de parcă s-ar potrivi perfect cu el, ştim bine cum e să avem sentimentul că ne vedem în celălalt ca într-o oglindă foarte clară… nu alegem când să iubim şi pe cine să iubim, se regăsesc peste tot vorbele astea… aşa o fi, da… în acelaşi timp, mi se spune că, dacă nu avem puterea de-a alege cât, cum şi pe cine să iubim, avem, în schimb, capacitatea de-a ne controla sentimentele, şi, dacă nu merg într-o direcţie potrivită, avem forţa de-a le stăvili, de-a le schimba direcţia.

În povestea de azi, cei doi se întâlnesc la momentul potrivit, în locul potrivit, iubirea e împărtăşită, trăită până în cele mai ascunse părticele ale sufletului. E frumos şi totul pare poveste. De-aia în care fiecare detaliu e o mică piesă de puzzle ce formează cadrul perfect idilic al iubirii căreia nu-i poţi atribui decât un fericit final fără final.

Ok, şi-atunci? Dacă totu-i aşa perfect, dacă iubirea – cea adevărată, că tot se vehiculează mult termenul ăsta – e pentru totdeauna, dacă celălalt e jumătatea perfectă ce te completează pe tine, dacă… de ce încetezi să iubeşti? De ce se termină iubirea? Bine, am înţeles că, în timp, se schimbă, se transformă, că respectul, prietenia, afecţiunea, în timp ajung să poarte numele de iubire – ceea ce, din punctul meu de vedere, e incorect spus şi simţit şi judecat. De ce se termină iubirea pe care o credeai pentru totdeauna? De ce te trezeşti dându-ţi seama că cel de lângă tine nu (mai) e nimic din ce aşteptai, credeai, ştiai, vroiai? Că, în oglinda acea a sufletului nu mai vezi decât un chip străin? De ce ajungem să simţim înstrăinat de noi un om care, străin chiar fiind, la început, şi-a căpătat un loc lângă noi, în noi?

Şi, de ce poţi să o iei de la capăt, să iubeşti din nou – cel mai intens, cel mai mult, cel mai adevărat, cel mai pentru totdeauna – să treci din nou peste aceleaşi puncte din drumul ăla al iubirii… De câte ori poţi să iubeşti într-o viaţă şi cât de asemănătoare sau diferite sunt iubirile astea? Una, doar una dintre ele, e aia adevărată?

Totuşi, de ce încetăm să iubim? Pentru că se schimba cel de lângă noi, pentru că ne schimbăm noi, aşteptările noastre? Pentru că nimic, chiar nimic nu poate fi pentru totdeauna? Şi, de ce facem atât de greu faţă schimbărilor ăstora?