Minte de visător…

Vroiam să scriu un alt post azi. Unul ce s-a născut odată cu dimineaţa care m-a dat total peste cap, care m-a făcut să-mi încep ziua cu ochii înroşiţi de lacrimi. Dar, deocamdată, s-a aşezat frumos în desaga cu ciorne şi va aştepta momentul potrivit. Poate că e postul care are nevoie de mintea mea limpede. Aşa cum acum nu e.

Mi se spune că problematizez şi gândesc prea mult, că, în tot ce fac, pun prea mult preţ pe mărunţişuri, pe lucruri care nu trebuiesc despicate în mii de fire. Sunt o cerebrală, e clar. Mintea mea lucrează febril întotdeauna. Fără pauză, ţese mereu noi şi noi planuri, planuri pe care nu le şi pun în aplicare întotdeauna. Dar, că nu se odihneşte, e sigur.

Sunt, în acelaşi timp, şi, cel puţin, în aceeaşi măsură, o visătoare. Nici măcar nu trebuie să închid ochii ca să fac asta. Prin minte îmi trec atât de multe lucruri, îmi imaginez atât de multe scenarii că, uneori, am impresia că-s ruptă total de realitate, că visul e realitatea mea. Merg pe stradă fără să îmi dau seama cum am ajuns de la o locaţie la alta, trec cu maşina prin localităţi şi mă trezesc că am ajuns la destinaţie fără să văd casele, străzile, locuitorii… uit de mine, cu o mână pe volan şi cu alta pe schimbătorul de viteze. Uneori mi-e chiar teamă de mine, de faptul că conduc mecanic şi de inconştienţa cu care tratez, uneori, condusul, care, ştiu, e un lucru foarte serios.

La ce visez? În general, la viitor… la ce-ar putea să fie, la ce-aş putea să fac, la ce-ar putea însemna apropierea oamenilor. Bine, de multe ori mi se întâmplă să mă scufund în trecut, să mă întreb “cum era dacă…” sau “de ce n-am făcut altfel…”. Sunt conştientă că, de multe ori, mă hrănesc cu amintiri şi ştiu că ar trebui să fiu mai deschisă către viitor dar…  parcă nimic din ceea ce-ar putea urma n-are cum să egaleze ceea ce a fost.

Foarte rar, reuşesc să trăiesc în prezent, să savurez clipa, fără să mă gândesc la trecut sau la viitor, fără să fac planuri, fără să-mi împart ziua de mâine în activităţi clare, menite să mă ţină ocupată, în priză. În acele momente am o satisfacţie uriaşă, deşi e doar de moment. Simt că am un rost pe lume, că viaţa mea are valoare, că merită trăită şi că, ceea ce-mi oferă, e mult, foarte mult, că sunt clipe nepreţuite. Şi cât aş vrea să gândesc mai des aşa. Dar, cum, cum să fac? Cum să las în urmă trecutul, să trăiesc doar prezentul, făra să mă gândesc la viitor? Mda, sunt prăpăstioasă, şi idealistă, şi…

De dimineaţă bună. 24.

Sunt unele dimineţi aparte, în care, gesturi venite de nicăieri schimbă într-atât de tare mersul unei lumi încât ai impresia că, pe orice cărare ai apuca-o urmează, oricum, să te rătăceşti, pentru că eşti aşa de răscolit, ai mintea atât de puţin limpede şi sufletul într-atât de neliniştit.

Aşa mă simt şi eu în dimineaţa asta de sfârşit de august, dimineaţă c-o semnificaţie aparte, dimineaţă venită peste mine ca o vijelie, neaşteptată şi răvăşitoare.

Şi-aş vrea… da, aş vrea, o altă dimineaţă. O dimineaţă în care să nu fiu nevoită să fac faţă unei realităţi ce nu se-aseamănă deloc cu visul ce l-aş vrea. O dimineaţă a dorurilor împlinite. O dimineaţă albastră.

Aşa că azi, în loc de prea multe cuvinte, vă dăruiesc o bucăţică din Londra verde de care mi-e dor şi o piesă ce se mulează perfect pe starea mea.

Voi să aveţi o zi fără furtuni sufleteşti.
Să vă fie bine. Bine de totului.

De dimineaţă bună. 23.

” Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi-a recunoaşte adevărul. ” – Mihai Eminescu

Ne dorim, cu adevărat, întotdeauna să ştim adevărul? Nu preferăm o minciună care nu ne răneşte sau ne răneşte mai puţin decât ar face-o adevărul? Aud atât de frecvent zicându-se că e de preferat să fim minţiţi dar să n-o aflăm. E aşa? Ne împăcăm uşor cu gândul ăsta?

Cred că, uneori, ne dorim atât de mult ca adevărul să fie un altul încât nici o minciună nu e mai bună decât adevărul însuşi. Şi nu de puţine ori se întâmplă aşa. Adevărul ăla pare atât de neverosimil încât minciuna devine o realitate pe care nici nu te mai gândeşti s-o pui la îndoială.

Când, unde, cum, de ce şi pentru ce credeţi că e permisă minciuna?

Să aveţi o zi frumoasă, senină, adevărată!
Să vă fie bine!

Ură, răutate, răzbunare…

Ne învârtim în jurul oamenilor. Şi oamenii se învârt în jurul nostru. Unii mai aproape, alţii mai departe…

Sunt oameni care îmi plac şi, desigur, oameni care îmi plac mai puţin. Sunt oameni care reuşesc să mă perceapă într-un mod mai profund şi sunt oameni care nu reuşesc să treacă de-o banală barieră a aparenţelor. Sunt oameni care nasc în mine sentimente şi trăiri contradictorii şi sunt oameni a căror prezenţă nu mă atinge.

Sunt oameni pentru care aş fi capabilă de sacrificii depline – pe care le-aş vedea doar fireşti – şi sunt oameni care nu trezesc în mine dorinţa de implicare.

Sunt oameni mulţi, pe cât de numeroşi, pe atât de diferiţi. Unii cu adevărat aproape, alţii doar superficial.

Sunt oameni pe care i-am dorit şi crezut prieteni şi s-au dovedit a nu fi decât trişori.
Sunt oameni care m-au rănit adânc, oameni a căror ipocrizie m-a târât prin mocirle de dezamăgire şi furie.

Sunt oameni care mi-au rămas alături, în ciuda distanţelor şi sunt oameni care n-au găsit calea apropierii chiar alături fiindu-mi.

Sunt oameni care mi-au trecut fulgerător prin viaţă răvăşind în urma lor o lume şi sunt oameni a căror existenţă n-a însemnat nimic.

Sunt oameni de care mă leagă viaţă şi trăiri şi momente împărtăşite.
Sunt oameni, şi oameni, şi oameni…

Dar… nu sunt oameni pe care să-i urăsc.
Sunt oameni peste a căror ipocrizie nu pot trece. Sunt oameni a căror urme încă dor. Sunt oameni pe care nu-i doresc aproape. Dar nu sunt oameni pe care să-i urăsc. Mi-e greu să asociez ura unui sentiment trăit de mine. Dar ştiu că ura nu e furie, nu e dezamăgire, ura nu e răzvrătire. Ura nu e nici opusul iubirii. Ura poate că e dorinţa de răzbunare, dorinţa de-a face rău intenţionat. Şi, oricât de puţin mi-ar plăcea cineva, oricât rău mi-ar face cineva, nu e în mine ură, dorinţă de-a răspunde cu aceeaşi monedă.

Dacă ar fi după mine aş rândui lucrurile în aşa fel încât s-ar pierde tot ce mă leagă prin durere sau dezamăgire de oameni şi aş face acele legături ori inexistente ori limpezi, dincolo de uscăciuni sufleteşti, ipocrizii şi răutăţi.

Ce înseamnă, până la urmă, să urăşti pe cineva?
Voi, aveţi în viaţa voastră oameni de care vă leagă tristeţi şi dezamăgiri într-atât de puternice încât să le catalogaţi drept ură?

De dimineaţă bună. 22.

O fi de vină faptul că-i luni, că e sfârşit de vară… sau, poate, nu-i nevoie de motive pentru a-ţi fi dor de ceva, de cineva…

Azi mi-e dor… mi-e dor să-mi aşez liniştit obrazul în palma caldă a unui om drag. Să mi se umple fiinţa de tandreţea tăcerii dintre noi. Să-mi vibreze sufletul a bucurie. Să trăiesc.

Vă dăruiesc azi un fragment dintr-o poezie ce mi-e dragă şi o piesă, deşi tristă, superbă. Ascultaţi-i versurile, cu sufletul.

Să aveţi o zi frumoasă, cu doruri împlinite!
Să vă fie bine!

” Petrecutele ceasuri, cu tine, suflet drag
Sunt pentru mine perle înşirate în mătănii
Le picur câte una, încet, câte una
Şirag de mărgele, mătăniile mele. ” – Mătăniile, Florence Barclay

Musai! 5 lucruri…

Îi răspund cu un pic de întârziere Roşcăţicăi în legătură cu cele cinci lucruri pe care le-aş dori împlinite în 2011. E o combinaţie între lucruri materiale pe care le-aş putea obţine sau primi şi lucruri care aş vrea să mi se întâmple, lucruri pe care aş vrea să le trăiesc… deci, cinci chestii, strict personale, pe care le-aş dori în 2011:

Ceasul care s-a rătăcit în drumul către mine şi pe care îl aştept încă cu răbdare. Pentru că ştiu că o să vină timpul lui, c-o să ajungă la mine purtând între acele lui micuţe dorul şi dragul ăla mare pe care-l doresc.

Un concert Iris. Mi-e dor de ei, mi-e dor de modul în care piesele lor sensibilizeaza totul în mine. Şi mi-e dor să vibrez în ritm cu ei, să cânt cu ei, să ţopăi şi să mă bucur.

Un aparat foto nou – un Sony micuţ, o bijuterie pe cât de finuţă şi fragilă pe-atât de performantă. Să-l pot avea mereu cu mine, ceea ce nu pot face cu aparatul – tot Sony – pe care îl am acum şi care e mare, e greu, e cu multe accesorii după el.

Să ajung mai aproape de cer. Asta oricum e o dorinţă ce urmează să se împlinească în două moduri… zborul cu avionul spre Roma şi… salturile cu paraşuta în etapa de salt ce mai are puţin până începe.

O maşina nouă… să reuşesc să conduc anul acesta şi o altă maşină – şi să fie a mea – decât limuzina – renault-ul trafic din dotare. Îmi place să fiu la înălţime, şi pe şosea, dar parca simt nevoia de ceva mai micuţ acum.

Cam astea ar fi. Să vedem care-o fi bilanţul de sfârşit de an.

Vouă, dragilor, care vă sunt cele cinci lucruri pe care le doriţi obţinute sau trăite în părticica de an ce-a rămas?

Ce-ar fi dacă…

Sunt întrebată aici ce-aş schimba dacă m-aş întoarce la vârsta de 5, 6, 7 ani…
Mi-ar fi la fel de greu să spun ce anume n-aş schimba pe cât îmi e de greu să spun ce aş schimba. Pentru că, de fapt, aş schimba totul, probabil. Doar gândul că acum n-aş mai fi cine sunt şi aş pierde, aşa, tot ce-am trăit până acum, e tot ce m-ar opri.

La 6 ani eram un copil mult prea matur pentru vârsta mea. Amintirile pe care le păstrez din acea perioadă sunt extrem de puţine şi abia întrezăribile, poate, cumva, subconştientul s-a setat să uite pentru a trece mai uşor peste, pentru a face faţă unei realităţi care nu putea crea prea multe amintiri frumoase. Nu-mi mai aduc aminte de mine cea de atunci. Nu-mi aduc aminte dacă aveam dorinţe – şi sigur le aveam, nu? Nu-mi aduc aminte dacă avea speranţe, aşteptări… nu-mi aduc aminte să fi fost un copil cu priviri senine, nu-mi aduc aminte să nu fi avut griji – prea multe.

În schimb, îmi aduc aminte de tensiune, prea multă tensiune, de veşnica agitaţie, multe certuri, de probleme, îmi aduc aminte că lipsea întotdeauna ceva şi, mai cu seamă, îmi e vie în minte, în suflet, amintirea unui sentiment. Sentimentul bucuriilor ciuntite. Parcă asta simt privind în urmă, că n-am putut, chiar copil fiind, să mă bucur cu adevărat. Desigur, eram un copil vesel, crescut pe străzile dintre blocuri, la joacă cu ceilalţi copii, eram un copil agitat, cu multă poftă de viaţă însă… parcă totul era cumva limitat. Aşa cum erau posibilităţile, aşa îmi erau şi îndrăznelile, şi trăirile. Cumva nu totale. Orice bucurie era umbrită de o teamă. Nu ştiu să explic clar despre ce teamă era vorba. Poate aveam impresia că nu merit bucuriile alea, poate aveam impresia că pentru orice bucurie va trebui să plătesc cu o tristeţe, nu ştiu. Cert e că şi joaca îmi era una serioasă.

În poza de mai jos, sunt în clasa întâi… singura amintire pe care o am din ziua aceea e legată de învăţătoarea care mă certa pentru că n-am funde în păr – cordeluţa aceea cu funde mi-a împrumutat-o cineva pentru poză – şi-mi controla guleraşul de la uniformă, dacă e suficient de curat. Mi-amintesc doar că simţeam că-i o diferenţă între mine şi ceilalţi copii, că ei sunt pregătiţi, frumoşi, pentru pozele de tablou şi eu nu. Şi-mi venea să plâng dar strângeam din dinţi.

Deci, ce-as schimba eu?

M-aş schimba pe mine şi modul în care percepeam eu lumea din jur. Aş vrea să am încredere în mine, să am puterea de-a înţelege că între mine şi ceilalţi copii nu e nici o diferenţă. Aş vrea să fiu un copil cu fruntea neîncărcată de griji nepotrivite vârstei mele. Şi totul ar fi bine aşa. Măcar în ziua aia.

Dar, dacă minunile ar fi posibile, aş schimba cu totul lumea aceea a copilului ce-am fost. Pur şi simplu, m-aş transforma într-un copil fericit. Cu părinţi iubitori, fericiţi şi ei, la rândul lor, c-o bunică cu păr alb şi voce blândă pentru care eu să fiu cel mai de preţ lucru de pe lume, cu bucurii trăite simplu, nealterat, cu o lume… normală.

Bagheta mea magică asta ar schimba. Voi, dacă v-aţi întoarce la o zi din viaţa voastră, pe la 5, 6, 7 ani, ce anume aţi schimba?

Gând aiurea. 41.

Un bărbat îmi zicea zilele astea că el obişnuieşte, de multe ori, să-şi asculte soţia dar să nu o audă. Că îi intră vorbele pe-o ureche şi-i ies pe cealaltă într-atât de repede şi uşor că nu rămâne nici o urmă după ele. Că asta e medota lui de-a fi de acord cu ea, de-a evita conflicte, de-a păstra armonia.

L-am contrazis, nu puteam altfel. I-am adus argumente, i-am explicat că comunicarea înseamnă altceva, i-am spus că mi se pare urât din partea lui, că femeia aceea desigur că pune suflet în ceea ce spune, că se implică şi implicarea ei merită cel puţin atenţie. N-am fost de acord cu el. Până i-am cunoscut soţia. Atunci, mi-a părut, pur şi simplu, rău pentru faptul că-l criticasem, că fusesem avocatul cuiva care… nu avea nevoie de avocat fiindu-şi ea însăşi mai mult decât suficientă.

Pfuai… femeie – cocoş – atotştiitor – cu voce stridentă – cu păreri necerute dar impuse – cu priviri arogante, de nivel înalt – sufocantă – cicălitoare. Şi toată descrierea asta e destul de blândă. Cum Doamne o fi suportând-o, nu pot să înţeleg. Automat, i-am plâns lui, celui ce-mi părea insensibil, de milă. Şi m-am gândit că-i o adevărată încercare pentru el convieţuirea cu o astfel de femeie.

Băi, de ce-or fi unele femei atât de nesuferite? De ce-or fi simţind ele neapărata nevoie de-a vărsa venin în jur? De ce-or crede că doar ele ştiu când, cum, de ce, pentru ce?

De dimineaţă bună. 21.

Lucrurile de care avem parte puţin timp ne e cel mai dor. Mai ales că, atunci când le avem, nu ne bucurăm de ele aşa cum ar trebui… tocmai pentru că nu ne gândim că trec. Când nu mai sunt, le ducem  acut lipsa.

Poate e nepotrivit acum, încă în timp de vară, însă mie în fiecare iarnă mi-e dor de imaginea de mai jos. Primăvara renaşte viaţa în mine, ca şi-n natură.

Ni se întâmplă la fel şi-n privinţa oamenilor?

Sunt oameni după a căror prezenţă tânjim cu ardoare şi îi avem aproape când şi când, fugitiv, clipe în care suntem atât de preocupaţi să facem toate lucrurile perfect încât uităm să ne bucurăm simplu şi să le aratăm cât de mult contează prezenţa lor. Şi clipele alea care trec atât de repede… şi dorul care rămâne în urmă…

Cineva-mi zicea, cu ceva vreme în urmă, că ceea ce timpul şi distanţa desparte, inima uneşte… eu cu gândul ăsta mă consolez – destul de ineficient – de multe ori. Voi cum vă împăcaţi cu departarea oamenilor dragi? Că aveţi astfel de oameni în viaţa voastră, e sigur, nu?

Să aveţi o zi frumoasă! Cu primăvară în suflete!

Nu ne dezamăgiţi…

… îmi place WordPress-ul.

Cunosc şi alte platforme însă aici am ajuns să mă simt cel mai în largul meu. Sunt opţiuni destul de variate, organizarea e facilă, interfeţele îmi plac deşi, cumva, simt nevoie de-o personalizare şi mă gândesc, deocamdată doar atât, la un domeniu personal… ideea e ca wordpress-ul îmi place şi mi-ar părea rău să fiu dezamăgită. De lăcomia care duce la schimbări nepotrivite. Domnilor de la wordpress, dacă ţineţi neapărat să faceţi schimbări, faceţi-le în bine, îmbunătăţind, nu punând restricţii…

Deci video-urile de pe youtube se pot încărca gratuit. Încă.