De ce continuăm să-i iubim pe oamenii care ne dezamăgesc? De ce ne rămân în suflet şi i-am ierta fără să clipim tocmai pe cei care lovesc mai rău în noi? E ăsta semn de slăbiciune? E dovadă de sentiment real?
De ce, pur şi simplu, nu-i ştergem din minte, din suflet, de ce nu-i uităm?
Nu, nu-i vorba de o lume minunată, aia plină de soare şi jucării, pentru copii, cum fredonează piciul meu prin casă.
Oamenii aia, aşa, cu pielea mai colorată – oare de ce le-o fi zicând aşa, când nu-i vorba de piele de culoare roz, galben, verde, etc, ci doar de o piele întunecată non culoare, care nu duce cu gândul la nimic colorat ci doar murdar! Şi haine murdare, şi gesturi murdare, şi vorbe murdare… asta am întâlnit eu azi într-un parc unde am dus piciul să se joace. Ţigani. Nu rromi, ci ţigani. Nu ştiu, cumva, pentru mine e o diferenţă. Rromi sunt cei care trăiesc în şatre, femeile cu fuste colorate şi lungi, bărbaţii cu mustaţă şi pălărie, căruţe, oale, tinichea, muzică… ăştia-s rromii, pentru mine. Şi n-am nici o treabă cu ei, respect faptul că aparţin unei etnii, că au propriile obiceiuri, că sunt perseverenţi în a le păstra… Şi mai sunt ţiganii (nu vreau să fiu rea şi nu sunt nici rasistă deci e doar un mod de a-i numi), oamenii aia care trăiesc la nivel de subzistenţă, în adăposturi improvizate, cei care n-au nici un fel de rost pe lume, poate înafara de acela de-a se înmulţi. Mi-amintesc că, în copilărie, în apropierea cartierului nostru trăia o familie de ţigani. Ii numeam ţigani pentru modul lor de viaţă, n-aş putea spune cu certitudine, cum n-o pot face nici acum, de unde, cum şi de cine aparţin cei numiţi ţigani. Ştiu doar că se încadrează în descrierea de mai sus- murdari începând cu culoarea pielii şi terminând cu modul de-a vorbi. Mi-amintesc că eram terorizată – şi alţi copii împreună cu mine – de cei aprox 15 copii care făceau parte din familia aceea şi trăiau într-o curte cumplit de insalubră. Ne era frică de ei. Erau de toate vârstele. Când se apropiau de noi, ne feream. Când vorbeau cu noi, fugeam. Când loveau pe unul dintre noi, n-aveam curaj nici să plângem. Ni se păreau urâţi dar puternici. Ne era frică de ei. Şi-am crescut cu frica aia care m-a făcut, chiar ca adult, să mă feresc de apropierea oamenilor de genul asta.
Am avut acces, pe urmă, la diferite proiecte în care era vorba de sisteme de incluziune socială… şi am încercat să-i privesc altfel. Ca fiind oameni. Însă, pentru mine, concluzia e cam una singură. Ei nu pot fi altfel doar pentru că noi ne dorim să fie altfel. Trebuie să-şi dorească ei o altfel de viaţă. Ii putem ajuta dar nu obliga. Şi mă îndoiesc că o vor. Că vor o viaţă unde să troneze disciplina, regulile şi responsabiliţăţile. Ok, poate nu toţi dar mulţi dintre ei.
Într-o zi, într-un parc, alături de leagănul pe care-l ocupa piciul meu, doi copii, cu haine murdare, cu piele murdară, tuciurii rău însă cu nişte ochi incredibili, cam de 4-5 ani, încercau şi ei să se dea în leagăn. Erau mici, nu le ajungeau picioarele pe pământ. N-aveau un adult cu ei. O mămica şi-a bruscat copilul care vroia şi el în leagân spunându-i: ” acolo se dau ţiganii ăia rau, să plecăm “. Cumva, m-a durut sufletul. Şi m-am uitat la piciul meu de nici trei ani care îmi zicea ” uite, mami, şi copii se dau pe leagăn ” şi nu era în glasul lui nici urma de reţinere sau vreun gest c-ar face diferenţa între el şi copii ăia ” ţigani răi”. Şi i-am dat pe leagan pe toţi trei, o vreme. Râdeau fericiţi. N-aveau curaj să-mi zică că mai vor doar dădeau din cap când ii intrebam eu. Mi-au zis că sunt fraţi, că au 3 si 4 ani şi că locuiesc într-un cartier, unul îndepărtat. C-au venit cu mama lor. La cerşit, probabil. În clipa aia, pentru mine n-a mai contat cum şi ce sunt. Erau doi copii pe leagăn. Cu ochi superbi.
Azi, într-un alt parc, două fete foarte colorate, extrem de murdare, una de vreo 5 ani şi cealaltă de vreo 10, au pus stăpânire, poate fără voia lor, pe parc. Părinţii şi-au chemat copii lângă ei: ” haideţi de-acolo, haideţi de-acolo ” – doar asta auzeai. În câteva clipe, parcul s-a golit. Piciul meu se chinuia să se caţere pe un tobogan. La un moment dat, una dintre fetele colorate, cea mare, l-a luat în braţe şi l-a urcat pe treapta pe care nu ajungea. El a râs. Se bucura că e ajutat. Eu, deşi momentul n-a fost cel mai dorit, n-am reacţionat, nu l-am chemat, nu l-am luat de-acolo. Dar am simţit în ceafă privirile dezaprobatoare a celorlalţi părinţi.
Şi m-am gândit mult. De ce m-a deranjat şi, dacă m-a deranjat, de ce n-am reacţionat.
M-a deranjat – şi e ceea ce mă deranjează – nu faptul că un copil de ţigan l-a ajutat sau s-a jucat cu el. Ci murdăria e cea care mă deranjează. În toate sensurile. Şi lipsa de civilizaţie. Imprevizibilitatea. Faptul că nu ştii la ce să te aştepţi. De ce n-am reacţionat? Pentru că mi s-ar fi părut un gest exagerat, pentru că cele două fete păreau că se bucură cu adevărat de zburdălnicia în parc, pentru că n-aş fi ştiu ce să-i explic fiului meu, de ce-l iau de acolo, pentru că… nu ştiu nici eu de ce.
Dar ştiu că mi-aş dori să pot să-l învăţ pe pitic că nu trebuie să fugă de ei sau să se teama sau să se izoleze. Dar, cum pot să fac asta dacă ei sunt aşa cum sunt? Cum să îl învăţ că sunt la fel dar diferiţi?
Nu-mi plac oamenii. Mda, ştiu, am o mare problemă.
Adică, nu-mi plac mulţi dintre ei. Din ce în ce mai mulţi…
Nu-mi plac bărbaţii care se scarpină, pe stradă, cu dezinvoltură, în partea lor cea mai intima. Testiculele of fi, nu?
Nu-mi plac femeile care fumează pe stradă. Şi aruncă chiştoacele de parcă ar fi cel mai natural şi normal lucru să le scape din mână exact când şi unde au terminat ţigara.
Nu-mi plac bărbaţii care scuipă pe stradă. Bine, nu-mi plac bărbaţii care scuipă oriunde. Pe stradă mi se pare greţos.
Nu-mi plac femeile supraponderale (de ce-s aşa, e altceva) care se îmbracă cu haine super extra mulate de parcă ar avea măsuri ideale.
Nu-mi plac bărbaţii care cred că puterea lor de seducţie creşte proporţional cu kg de muşchi de pe ei. Şi au impresia că nimic altceva nu există.
Nu-mi plac femeile care vorbesc ca la uşa cortului, şi-o fac în public, cu voce ascuţită şi stridentă şi gesturi deranjante.
Nu-mi plac bărbaţii care nu se mai sinchisesc să cedeze locul lor unei femei într-un mijloc de transport în comun. Bărbaţii care nu mai ştiu să fie gentili.
Nu-mi plac femeile care pupă acolo unde scuipă. Adică, pe faţă sunt prietene (de-alea intime, clar) şi când se întorc cu spatele totul e numai ranchiuna, invidie şi răutate. Pură.
Nu-mi plac bărbaţii care le vorbesc urât femeilor, le bruschează şi le tratează ca pe nişte accesorii fără să le pese că sunt în public. Cred că rufele se spală în intimitate.
Nu-mi plac femeile care, în lupta lor pentru egalitate, uită să fie femei şi se comportă mai masculin decât bărbaţii, încercând doar să domine.
Nu-mi plac bărbaţii care cred că o conversaţie cu o femeie e formată doar din aluzii sexuale. Eventual condimentată cu pipăieli pe fund.
Nu-mi plac oamenii cu pretenţii de inteligenţă dar care nu ştiu nici să scrie sau să se exprime corect. Şi de reguli simple de bun simţ nici n-au auzit.
Nu-mi plac oamenii şi telefoanele lor care sună în mii de feluri, de la manele la muzica clasică (asta vrea să fie dovadă de cultură muzicală???), de la fluierături la sirene de poliţie.
Nu-mi plac oamenii care nu se obosesc să spună ” mulţumesc” sau ” cu plăcere”.
Nu-mi plac oamenii care nu mai ştiu să fie loiali.
Şi lista e încă lungă… cum să nu te izolezi când trăieşti într-o astfel de lume?
Cică nu trebuie să renunţi decât atunci când nu mai ai altă opţiune.
Dar când se termină opţiunile?
Cum ştii că e prea mult?
Si de ce nu renunţăm? Pentru că, în mintea noastră, renunţarea înseamnă înfrângere?
Noapte. Parc. Role. Mişcare greşită. Cer plin de stele văzut din poziţia culcat pe spate. Râsete şi comentarii pe sub mustăţi. Role.
Durere din suflet luând-o la fugă spre partea dorsală a trupului. Şi spre braţul stâng, julit bine. Role.
Or fi bune şi căzăturile la ceva… te mai trezesc din visare şi durerile-şi mai schimbă locul.
Şi mai uiţi, măcar punctual, de câte ceva…
De ce nu ne suntem suficienţi noi înşine?
De ce căutăm mereu apropierea altor oameni în care să ne investim sentimentele şi, de multe ori, când suntem printre ei, ne refugiem în singurătate? Nu una însingurată ci o singurătate între oameni, cu atât mai apăsătoare?
E pentru că ne lipseşte ceva, sau pentru că suntem slabi?
Şi atunci… de ce nu-i bine nici într-un caz, nici în celălalt?
Mâine se împlinesc 9 ani de când mi-am luat permisul de conducere.
Azi, după o lună de service, m-am urcat la volanul maşinii… e greu de găsit cuvintele potrivite care să exprime exact senzaţia pe care am avut-o.
Sofatul a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Până la 21 de ani, când am început şcoala de şoferi, nici n-am ştiut măcar ce înseamnă pedale de acceleraţie, frână sau ambreiaj. Maşina reprezenta atunci un vis pe care nici nu-mi permiteam să-l cred realizabil. Mi-aduc aminte că doar dorinţa de-a mă afla la volanul unei maşini în trafic întrecea emoţiile pe care le aveam în prima zi de curs practic de şofat. Şi-mi mai amintesc perfect că m-am simţit total în largul meu la volan, că, chiar din prima zi, la volan am avut un sentiment – destul de suprinzător, totuşi – de siguranţă. De parcă, fără îndoială, acolo era locul meu.
Plăcere şi siguranţă – cam aşa aş caracteriza starea pe care mi-o dă şofatul. Mă simt bine în pielea mea – aia care se lăfăie de încântare – când conduc. Ochi-mi râd şi inima-mi râde şi nu, nu-mi tremură deloc picioarele. Nici mania vitezei nu-mi curge prin vene. Dimpotrivă, sunt un şofer aproape perfect încadrat în limitele legale – zic aproape, că-mi mai scapă şi mie una alta care se mai lasă cu câte o amendă – un vorbit la telefon, o depăşire pe linie continuă sau o staţionare pe loc interzis. În schimb, port întotdeauna centura – pentru mine e ca şi cum nu-i posibil şofatul dacă centura nu e purtată – respect regulile de circulaţie şi, de obicei, mă încadrez iî limitele de viteză. Rar uit piciorul pe acceleraţie…
Şofatul îmi dă sentimentul că pot privi lumea din alt unghi. Îmi dă senzaţie de libertate. Nu doar libertate de deplasare, de mişcare. Ci, cumva, o libertate de exprimare… libertate de-a alege. Pot să fiu eu. Şi-mi dă siguranţă, da. La volan m-am simţit întotdeauna mai în siguranţă decât ca pieton. Şi-am făcut mii, multe mii de km în anii ăştia, încolo şi încoace în lume. Pe autostrăzi, prin sate sau pe drumuri neumblate, am şi am avut aceeaşi senzaţie – de satisfacţie. Simplă, clară, adâncă.
Ştiu că pare un lucru mărunt, banal şi poate aşa şi e. Şofez de-atâtea ori maşinal, din instinct. Urc la volan, pornesc, conduc, opresc, cobor, şi tot aşa. Fără nici un fel de implicaţie. Uneori nu-mi dau seama cum şi când am parcurs părţi din drum, într-atât de absent şofez. Pentru că şofatul face parte din rutina vieţii. De zi cu zi. Însă, sunt momente – multe, de altfel – când simplul şofat se transformă, pentru mine, în adevărate clipe de viaţă. Sunt clipe în care simt că alerg spre viaţă. Că încă există speranţă. Că încă se mai poate. Că nu-i totul pierdut.
Pentru astea sunt recunoscătoare. Poate sunt tocmai ceea ce trebuie – ca să pot merge. Înainte, cumva.
Îmi place să şofez. E unul din puţinele lucruri pe care iubesc, clar, fără semne de întrebare sau îndoială, să le fac.
Şi voi, ce vă place mult să faceţi?
Ăsta chiar e un gând aiurea, la propriu. Dar s-a umflat în piept, a urcat pe gâtlej şi apoi, primind un bobârnac de la târfa asta pe care-o cheamă viaţă, a zbughit-o afară.
Uneori îşi face loc în mine un sentiment cumplit de inutilitate a vieţii. Sentimentul că tot ce-a fost de trăit, am trăit. Şi degeaba mă zbat şi mă agit, jocurile sunt făcute, e final, fără final. Şi e profund, şi e clar şi explicit. Nu o bănuială. O certitudine. Mda, ştiu, ” totul e deşertăciune ” dar ăsta nu-i un gând de împăcare când simţi că drumul duce tot acolo, că nici un efort nu-şi are rostul… că degeaba te prefaci că e bine, că-i tot rău, de fapt… că degeaba te prefaci că poţi, că-i numai o aparenţă… că degeaba te minţi că merită, când rezultatul e tot ăla…
Ce naiba faci în clipe de astea? Te aşezi într-un colţ şi aştepţi să treacă sau dai de pământ cu toate, sperând că ceva mai poate vibra? Că te mai poţi amăgi? Sau taci şi accepţi, că asta-i viaţa?
Micul Prinţ – de Antoine de Saint Exupery.
Am făcut-o cadou unui om. Cu drag, unui om drag.
Şi am citit-o de două ori într-o zi.
După ce-am citit-o prima oară am rămas cumva descumpănită. Eram suprinsă şi îmi ziceam că sunt eu de vină pentru lipsa de entuziasm, pentru lipsa acelei păreri impresionante pe care m-aşteptam să mi-o producă. Şi-am mai citit-o o dată, lent, pe îndelete, rând cu rând, încercând să găsesc esenţa, motivul acelei mediatizări de proporţii infinite de care are parte Micul Prinţ.
După a doua citire, am acceptat, trist, că impresia pe care mi-a lăsat-o, fără îndoiala, e lipsită de tresărirea, de sclipirea aceea pe care o aşteptam. Dar, da, cu siguranţă, aşteptările mele au fost exagerat de mari… Şi-am găsit-o ca pe o carte frumoasă, scrisă într-un mod vesel şi totuşi trist, cu ilustraţii drăguţe, pentru copii şi, mai cu seamă, pentru adulţi, pigmentată cu mari adevăruri, o carte care îşi merită locul în bibliotecă şi care mi-a plăcut mult dar… nu spectaculoasă. Nu atât de strălucitoare pe cât credeam.
Am înţeles că e mediatizată la superlativ pentru cugetările la care supune, i-am înţeles subânţelesurile, învăţămintele de viaţă pe care fiecare pagină le dă, am înţeles că e o lecţie pentru oamenii mari, veşnic grăbiţi, veşnic preocupaţi de lucruri superficiale, incapabili, din aceste motive, să vadă lucrurile cu adevărat importante. Dar învăţăturile pe care cartea asta le transmite vuiesc din toate părţile, toate îndemnurile din ea… sunt lucruri pe care le-am citit/auzit de mult prea multe ori. Sufocant de mult.
Da, Micul Prinţ m-a facut să mă gândesc, să încerc să văd puţin lumea prin ochii unui copil – prin ochişorii puiului meu de nici trei ani – să înţeleg că pentru ei oamenii mari sunt extrem de ciudaţi (mda, oamenii mari chiar sunt ciudaţi!), m-a făcut să mă bucur că măcar inocenţa din sufletul de copil înfrumuseţează totul, dă o altă dimensiune lucrurilor, o altă importanţă vieţii, preţuind, într-un mod simplu, adevăratele valori. “Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.”- mai zice cartea. Da, aşa e. Nu eu, ca mama, trebuie să fiu îngăduitoare cu puiul meu. Ci el cu mine. Că el are, încă, ceea ce eu am pierdut de mult. Inocenţa. Bucuria simplă a vieţii.
Aş vrea să pot spune că, dacă m-aş fi întâlnit cu naratorul acestei cărţi, băiatul cu desenele, aş fi recunoscut în primul lui desen şarpele care-a înghiţit un elefant. Aş vrea să spun că aş fi văzut dincolo de aparenţă. Dar nici măcar nu ştiu dacă n-aş fi văzut şi eu, ca toţi ceilalţi, în desenul lui, doar o pălărie. Mă face asta un om superficial, ignorant la ceea ce merită atenţie? Poate că da. Sau, poate, sunt doar un adult ciudat.
Printre toate citatele renumite ale cărţii, e unul care-mi place în mod deosebit:
” Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea-ntotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, numai de drag… ” Da, durerea trece întotdeauna. Însă uneori rămâne în loc, poate, ceva mai dureros. O tristeţe infinita. O resemnare amară.
După mine, Micul Prinţ a avut nevoie să pornească în călătoria vieţii lui, tocmai pentru a înţelege, pentru a putea preţui ceea ce avea acasă. E vorba tot despre nemulţumire, despre căutarea esenţei vieţii, despre îndoială, despre nesiguranţă.
Da, ” limpede nu vezi decât cu inima “! Şi, pentru că ” graiul e izvor de neînţelegeri ” cât de bine ar fi să învăţăm să şi tăcem, să-nvăţăm să vorbim prin tăcere. Şi să ne bucurăm. Să putem să ne bucurăm.
Ştiu că Micul Prinţ e o carte foarte iubită, mă gândesc că voi fi criticată pentru părerea mea dar atât şi e. Doar părerea mea. Vouă v-a plăcut Micul Prinţ? Indiferent că l-aţi citit ca copii sau ca adulţi…
Şi pentru că Moţu’ Pittiş e (a fost) un geniu în ale recitării, şi-s aproape 4 ani de când s-a dus dintre noi, s-a dus într-o altă lume, în care sper că-i e mai bine… e minunată interpretarea lui pe care-am găsit-o pe youtube:
Nu sunt o feministă care-ar vrea să extermine tagma bărbătească, nicidecum, însă, clipul ăsta, versurile şi vocea Tatianei, răscolesc adânc ceva în mine. E cumplit de dureros ce cântă ea. Tocmai pentru că-i real. Nu, nu mă regăsesc personal în versurile ei – şi n-aş fi putut vreodată să mă regăsesc pentru că, prin firea mea, într-un astfel de joc ar fi fost imposibil să intru. Şi nici nu cred în aprecierile extreme asociate bărbaţilor pentru că ştiu bine că, întotdeauna, pentru un astfel de bărbat, există şi o femeie pe măsură. Nu-s bărbaţii demoni şi femeile îngeri, clar. Dar… există ceea ce cântă ea. Poate că un bărbat poate îngenunchia o femeie, poate că un bărbat poate robi o femeie… dar niciodată nu poate fi vorba de o vină care aparţine, exclusiv, unuia dintre cei doi. Situaţia dureroasă mi se pare atunci când unul continuă să iubească şi celălalt încetează s-o mai facă… acolo e tragismul vieţii…
Da, noi, femeile, spunem mereu că milităm pentru egalitate de drepturi, şi ne zbatem, şi strigăm şi ne războim… Dar greşim. Nu o egalitate care ne-ar pune pe aceeaşi treaptă cu bărbaţii ne dorim. Nu să purtăm costume şi să ne strângem mâna cu putere căutăm. Nu să luptam în ring împreună şi să ne întrecem în a bea bere ne dorim. Nu. Vrem egalitate în ceea ce priveşte libertatea. De exprimare, de acţionare. Vrem să fim considerate la fel de capabile ca bărbaţii. În acelaşi timp ne dorim să fim curtate. Să ni se ofere flori. Şi bomboane de ciocolată. Şi să fim strânse cu putere la piept, să fim considerate puternice dar sensibile şi vulnerabile, să fim apreciate şi respectate şi-n acelaşi timp să ni deschidă uşa la restaurante, să ni se ia haina, să ni se mulţumească pentru onoarea de-a oferi un dans.
Vrem să fim egale şi-n acelaşi timp să fim femei.
Dar nu se poate. Una o anulează pe cealaltă.
Opinii de-ale cititorilor