Ce-ai văzut pe gaura cheii?

De câteva zile mi-a rămas micuţa jucărie portabilă fixată pe Pro Fm şi e postul pe care îl ascult, în căşti, dimineaţa şi seara în drum înspre şi dinspre locul de muncă. Oamenii de pe acolo fac glume destul de nesărate şi prosteşti dar, poate din cauza aerului mohorât de afară, îmi pică bine. Şi mă apuc şi râd singură pe stradă, uneori. Seara, mi se întâmplă să ascult o parte dintr-o emisiune moderată de Cerebel. Pe drumul meu dintr-o seară el discuta despre privitul pe gaura cheii, vizor sau alte… posibilităţi de urmărire sub acoperire.

Na, inevitabil, întrebarea – ce-ai văzut pe gaura cheii? – m-a purtat într-un trecut al vieţii mele destul de îndepărtat încât să mi se pară că e parte de poveste dar nu suficient de îndepărtat încât amintirile să-şi fi pierdut din prospeţime. Sau din farmec.

Deci… în anii naivi ai tinereţii mele, la 17-18 ani, îmi urmăream, la propriu, pe gaura cheii, bărbatul visurilor. Ei, da, așa se întâmpla. E de-a dreptul hilar, nu-i așa? Și cu câtă seriozitate o făceam și cât de fericită mă simțeam că pot să fiu aproape de El, dincolo de ușă, fără ca el să mă știe prezentă. Despre marele El al tinereții mele am scris aici, nu reiau acum… era profesor și, la un moment dat, avea mai multe ore la cursurile de seral, decât la cele de zi. Așa că, după amiaza îmi făceam drum spre liceul aproape gol și, știindu-i orarul, eram mereu prin apropierea sălii de clasă unde urma să predea și-l așteptam să intre și să iasă de la oră. În timpul orei, pur și simplu, îl priveam pe gaura cheii… stătea la catedră și eu îl admiram. Zâmbea și eu simțeam emoții străpungându-mi inima. Vorbea și glasul lui îmi umplea sufletul. Și ce romantic mi se părea. Credeți că mai conta faptul că amorțeam într-o poziție nu foarte comodă?

Și nici nu mă întrebam cum se vede lucrul ăsta dinafară. Nu-mi păsa (e drept că la orele alea coridoarele liceului erau cam goale). Ce dacă cineva m-ar fi văzut? Ce dacă cineva ar fi gândit că am un comportant total absurd? Pentru mine era perfect firesc. Erau momentele mele în care mă drogam cu o prezență pe care o consideram indispensabilă pentru a putea trăi.

Mda, acum, privind în urmă, râd. Și nu știu dacă e bine sau nu faptul că ajungem să râdem mâine de ceea ce ne durea ieri. Dar, asta se întâmplă.

Doar eu am/aveam ˝fetișuri˝ de astea, de privit oamenii pe ascuns? Voi, când și de ce ați privit pe gaura cheii? Și, desigur, ce ați văzut pe acolo?

(da, postul ăsta e pentru a mai destinde atmosfera, cam prea încărcată, pe aici, în ultima vreme. desigur, aveți voie să vă și distrați pe seama mea, doar sunteți perfect îndreptățiți!)

Ieri. Și mâine. De ce nu și azi?

În fiecare zi din iarna asta lungă îmi zic că o să vină ea primăvara… în dimineți ca și cea de azi, c-o natură ce respiră speranță, cu un cer senin și un soare vesel, conștient de faptul că câștigă tot mai mult teren în fața frigului sau în seri negeroase în care fac pași alene și nu grăbiți către casă, îmi zic că în lunile de primăvară ce urmează voi trăi altfel…

Îmi imaginez că-mi voi petrece după-amiezele în parcuri, învățându-l pe puști să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare, ˝navigând˝, cu sufletul înaripat, pe role sau, pur și simplu, butonând tastatura micuțului calculator în mijlocul naturii, umplându-mă de viață.

Îmi zic că atunci o să mă bucur. Că atunci o să simt că pulsează viața în mine. Că o să las la o parte tristețea și doar valuri de entuziasm și de stare de bine o să-mi năpădească sufletul.

Îmi zic că ceea ce nu pot să simt azi, o să simt mâine. Că mâine o să fie altfel. Mai bine, desigur. Că, cumva din inerție, lucrurile se vor schimba.

Ieri îmi spunea cineva că degeaba îmi fac planuri să fac multe lucruri cât timp nu pot să găsesc bucuria în mine. Că, toate lucrurile astea dinafară, pe care le doresc și le plănuiesc eu, nu vor fi ceea ce aștept și nu schimbă nimic dacă eu nu pot schimba ceva în mine. Modul de-a vedea, de-a înțelege lucrurile.  

Și asta ar trebui să se întâmple azi, nu mâine, nu în luna aprilie sau mai. Și cum faci să trăiești azi, să simți azi, să te bucuri azi lăsându-l pe mâine în pace, neplănuind, nevisând?

Vouă, vă iese?

Facebook. Sau nu.

Facebook-ul pare, zilele astea, să-și fi întins tentaculele peste tot. S-a lipit într-atât de mult de toate încât ai impresia că lucrurile nu mai pot funcționa fără el. Ești pe facebook, exiști. Altfel?

Voi ce părere aveți despre fenomenul ăsta? Personal, vi se pare util, vă ajută, îl simțiți necesar în vreun fel? Și așa, generalizând, la o scară mai largă, credeți că e un lucru bun, că are să ducă, într-un final, la ceva bun? Sau, ca și alte rețele de socializare, își va pierde treptat din popularitate până va fi uitat într-un colț, lăsând loc unui nou venit mai interesant?  

Eu nu sunt nici pro, nici contra. Am avut un cont pe care l-am creat din inerție – sau poate din teama că, dacă ăsta e valul, aș putea rămâne pe dinafară – l-am folosit o vreme cu un scop precis, acela de-al apropia vizual pe puști de rude aflate departe, arătându-le câte o fotografie și pentru a frunzări și viețile – expuse – ale altora. Apoi, într-o seară, am simțit că e inutil, n-am stat prea mult pe gânduri și l-am șters. Contul. Se adunaseră acolo suficient de mulți oameni – toți cunoscuți, mai mult sau mai puțin apropiați – încât să simt că nu e ceva ce-mi aparține mie ci lumii, ceva ce, vrei nu vrei, e împărțit cu ceilalți și… l-am șters. N-aș putea spune că îi simt lipsa. Cred că, cel mult, mă pune pe gânduri ideea că, poate, dacă e atât de apreciat de atât de multă lume, o fi având ceva extrem de bun care mie îmi scapă… înafară de invazia de like-uri cerute și oferite pentru absolut orice care, pur și simplu, mie mi se pare sufocantă.

Așa… în plus, pe voi, cei care scrieți pe un blog, facebook-ul e o modalitate de a vă populariza articolele? De a atrage noi cititori? E facebook-ul un fel de rampă de lansare, un sprijin? Sau… care e utilitatea?

Deci, facebook, da? Sau nu?

Când se înfundă drumurile?

Ne aflăm de multe ori la diverite intersecții în drumurile noastre prin viață. Uneori e nevoie de curaj pentru a alege o anumită cale. Alteori, calea dinaintea noastră pare atât de clară încât nu facem decât să pășim pe ea fără a ne pune vreo întrebare. Alegem și alegerile noastre sunt, mereu, cele care ne pornesc pe o cale sau pe alta.

Însă, dincolo de toate alegerile astea cotidiene, ne aflăm, uneori, în viață, la câte o răscruce care poate să schimbe ceva fundamental din viața noastră.

Uneori, imagini ale posibilelor drumuri ne incită acut simțurile și ne dau avântul necesar pentru a face o schimbare radicală, schimbare care ne solicită intens și pe care ne hotărâm greu să o facem. Alteori, sunt mari intersecții de-ale vieții noastre dar pe care pornim ușor, sunt schimbări care intervin în viața noastră pe tăcute, instalându-se lent, comod, fără furtuni, tocmai pentru că, deși ne îndrumă pașii într-o direcție diferită, ni se par firești.

Când… când e târziu pentru a porni pe un drum nou, cu totul nou? Când e cazul să spui… asta e, am ales să merg pe un drum, nu e cel care mi se potrivește cel mai bine dar, pentru că eu l-am ales, trebuie să mi-l asum și să-l parcurg până la capăt? Când trebuie să te resemnezi în fața propriilor alegeri?

Se zice că, pentru a realiza ceva, trebuie întâi să îndrăznești să visezi. Bun. Dar când trebuie să recunoști că visurile tale sunt irealizabile? Că sunt himere cu care te hrănești? Ne sunt visurile limitate? Putem să ne dorim dar… trebuie să ne dorim limitat?

Îmi doresc să pornesc pe o cale. Să fac pași pe un drum necunoscut. Și mi se zbat în minte, în suflet, multe gânduri… nesiguranțe, temeri, îndoieli. Cum pornești pe o cale pe care ți-o dorești dar nu ești convins că nu e decât o iluzie? Alegi să rămâi pe loc pentru că îți lipsește siguranța realizării sau riști? Trebuie să fii cerebral și să filtrezi totul prin sita recii rațiuni sau să asculți de glasul acela fragil al dorinței sădite în suflet?

 

Lupte. Şi gust de înfrângere…

Zăpada care s-a aşezat toate săptămânile astea, aşa, cu o trufie ce părea nesfârşită, lăsând impresia că are de gând să stăpânească multă vreme totul în jur, a fost azi înfrântă în doar câteva ore de o ploaie molcomă, tăcută şi măruntă. Dimineaţă, zăpada încă trona nestingherită. Seara m-au întâmpinat drumuri spălate, trotuare eliberate şi iz de iarnă învinsă. S-o fi străduind ea, zilele ce urmează, să îşi ia revanşa dar e, clar, începutul sfârşitului.

Aş vrea ca şi problemele să se topească tot aşa, ca şi zăpada. Ca şi tristeţile să ne fie spălate de ploaie. Să ni se scurgă din suflet, printre degete şi apoi să-şi croiască drum spre neant. Să ne lase sufletele eliberate, uşoare, entuziaste. Aş vrea să putem alunga mai uşor amărăciunile ce se încăpăţânează să ni se încolăcească-n jurul fiinţei.

Ştiu, e firesc să nu câstigăm mereu. Dar unele înfrângeri au un gust prea, mult prea amar…

Rostiri și nerostiri…

” … nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere. ” - Mahatma Gandhi

Și totuși, tocmai acest lucru îl facem, de multe ori.
Ne lăsăm conduși de ceea ce simțim – punctual, într-o anume clipă sau constant, timp îndelungat – și rostim, ne rostim într-un fel în care, poate, n-am vrea să o facem. Însă sufletul își cere și el dreptul la exprimare și sentimentele sunt calea prin care el “vorbește”. Ceea ce simțim și modul în care exprimăm acest lucru ne apropie sau ne depărtează de cei din jur.

Într-o bătălie a simțirii aruncăm cu cuvinte, vulcan de vorbe, și orbiți de dorința de-a câștiga un “avantaj” asupra “adversarului” zvârlim din minte, din suflet chiar, cuvinte grele, de care atârnă ghiulele de amărăciune. Înfierbântați de focul bătăliei, ca și taurii la vederea eșarfelor roșii, ignorăm consecințele – pe care, de altfel, prea bine le cunoaștem – propriilor răbufniri. Frustrările, furia, nestăpânirea, un prea plin al “paharului” sufletesc ne-aruncă pe un drum – drumul avalanșei de cuvinte încărcate de durere – pe care, de cele mai multe ori, nici nu-l dorim. Dimpotrivă. Uneori bătăliile noastre au tocmai efectul contrar așteptărilor noastre. Nasc între oameni distanțe. Distanțe care se hrănesc himeric cu timp. Cresc, se adâncesc. Până devin întipărite atât de adânc în noi, în sufletele noastre, că nici nu ne mai amintim să fi fost vreodată altfel. Sunt distanțele pe care le acceptăm, într-un mod tacit, și ne urmăm cursul vieții. Dar sunt distanțe pe care le privim mărindu-se și, deși ne dor cumplit, ne simțim neputincioși și nu găsim modalitatea prin care să transformăm distanțarea în apropiere. Da, nu mai găsim drumul de întoarcere.

Aruncăm, în aceeași măsură, poate, cu tăcere, așa cum o facem cu cuvintele. Sunt momente în care tăcerea doare mai tare, tăcerea îndepărtează mai mult decât ar putea-o face vorbele. E tăcerea – așteptare, tăcerea- resemnare, tăcerea – înfrângere. Când simți că nici vorbele nu-și mai au rostul, că nici ele nu mai pot atinge. Sau rosti. Și taci. Pentru că e singurul lucru pe care simți că-l mai poți face. De tăcere oamenii fug ca și de cuvintele înfierate.

De fapt, oamenii fug și se îndepărtează de ceea ce nu pot înțelege. Într-un fel, e și normal să fie așa. De ce-am trece dincolo de aparențe și-am înțelege că, de multe ori, un “nu” înseamnă “da” și invers… sau că o tăcere poate să însemne un disperat strigăt de ajutor sugrumat de prejudecăți, de temeri, de nesiguranțe?

Te îndepărtezi – cu sau fără voie – de un om drag. Rătăcești căutând drumul de întoarcere, hrănindu-te cu speranța și zbătându-te. Crezi că găsești calea și-o iei la goană în direcția care simți că te duce înapoi, tocmai în locul în care te-ai pierdut. Cred însă că e imposibil să regăsești acea stare de la început, pentru că, inevitabil, distanțarea – motivul pentru care prăpastia îndepărtării și-a făcut loc, își va pune amprenta asupra oamenilor, asupra relației dintre ei și, niciodată, ceva ce s-a pierdut, chiar regăsit, nu mai poate fi la fel. Pentru că, deși ne spunem că iertăm, deși ne spunem că uităm, ne purtăm durerile, înfrângerile, afundările, mereu cu noi. Și, inevitabil, sunt momente în care greutățile astea ne copleșesc.

(e un text pe care l-am scris mai demult și azi am revenit asupra lui, completându-l, pentru că se potrivește perfect cu starea mea de azi când simt că îmi curge tristețe prin vene. dar și tristețea face parte din viață, știu!)

Cât timp trăieşti mai ai o şansă!

Am auzit cuvintele astea de multe, de foarte multe ori. Le-am desconsiderat, cred, de şi mai multe ori. Că oamenii nu învaţă decât din propriile trăiri, trecând ei înşişi prin diferite experienţe, e cumva firesc. Pe de altă parte, dacă am putea să ne ascultăm un pic mai mult vocea raţiunii, cred că am avea multe de câştigat.

Azi, străbătând kilometri prin ţara vecină, cea  a ungurilor, mi-erau gândurile îndreptate înspre fragilitatea vieţii. Îmi alergau prin minte cu aceeaşi viteză cu care kilometri fugeau pe sub roţile maşinii. Ştiu, nu sunt gânduri şi lucruri tocmai pozitive dar, când veşti ca acelea care veneau de la Sighet (17 persoane au fost grav rănite în urma celor două explozii provocate de scurgeri de gaz, într-un club sighetean) dimineaţă, îţi ajung la ureche, unele întrebări sunt absolut inevitabile. Pentru că, vrem nu vrem, fac parte din viaţă.

Până la urmă, cine hotărăşte ca acum să fumezi în baia unui club şi în clipa următoare să te afli pe o targă care urmează să te transporte spre lumea înspăimântătoare a celor suferinzi de arsuri grave? Sau, poate, să te afli pe o targă pe care urmează să îţi trăieşti ultimele clipe? Cine hotărăşte să fii azi un om întreg şi mâine să rămână doar o umbră de-a ta?

Dezavantajul acesta al vieţii în faţa morţii, în faţa necunoscutului, mi se pare teribil. Te obligă, ca om, să recunoşti că eşti mic şi neînsemnat. Că e necesară doar o pală de vânt pentru a fi doborât. Nu mă gândesc prea mult la moarte, sunt prea ocupată să lupt împotriva vieţii. Mi se pare un drept ce-mi aparţine pe deplin faptul că sunt un om întreg, că pot să văd, să alerg, să aud şi să vorbesc. Şi ştiu că greşesc. Şi aş vrea să fiu un pic mai conştientă de faptul că vorbele acelea din titlu nu sunt doar nişte cuvinte aşezate potrivit într-o frază ci e o realitate care are sens.

Îmi scot pălăria, cu respect, în faţa oamenilor cu adevărat prinşi într-o luptă nedreaptă cu viaţa şi recunosc că problemele mele par, prin comparaţie… nimic. Tare mi-aş dori să înţeleg mai des lucrul ăsta. Dar, dacă ar fi posibil, fără astfel de lecţii. Fără atât de mulţi oameni care suferă crunt. Fără atât de multe sfârşituri nepotrivite de drum.

Deci, cât timp trăim, avem o şansă!

Doar așa, de dor. În imagini. (3)

Azi, că tare-mi place mie să hoinăresc printre fotografii, din desaga cu dor și-au făcut loc de-astea, d-ale Maramureșului. Ca să vedeți ce locuri și lucruri frumoase sunt pe aici. Și oameni, desigur. Deci, poftiți la o porție de Maramureș. Cu drag.

Zona Cavnic

Pui de moroșan. Al meu.

Cascada Cailor

Borșa. Libertate

Mure maramureșene

Mocănița, Vișeu

… și astea-s doar așa, o mică părticică din frumosul ăsta al țării. Vă mai arăt eu.

(mă gândesc că, poate, e necesar să specific că toate fotografiile – ca și textele, desigur – de pe blog îmi aparțin, sunt făcute de mine, deci, nu se vor profesioniste. Doar așa, de dor. )

Zăpada cu suflet…

… aseară, în drum spre casă, sub degetele mele, zăpada a prins a zâmbi… vi se pare drăguț și zâmbiți instantaneu, sunt sigură?! E pentru voi zâmbetul ăsta, să aveți o zi bună, preferabil una de relaxare, nu de muncă cum voi avea eu.

În plus… acesta e emoticonul meu preferat, de multă vreme, îl recunoașteți (mă iertați, nu-i așa, că nu mi-a ieșit prea artistic…)?

Un ceva… altceva!

Ca să îndulcesc puțin ziua asta mohorâtă m-am gândit să scriu câte ceva despre un proiect în care m-am hotărât să mă implic.

Este vorba despre proiectul vALLuntar al celor de la Grupul Editorial All.
Ce însemnă acest proiect, o spun ei, foarte simplu și clar:

˝În perioada 24 ianuarie – 16 martie noi punem gratuit la dispoziţia bloggerilor orice carte de pe www.all.ro. Ei trebuie să o citească şi să îşi scrie părerea despre carte pe blogul personal. Fiecare recenzie valorează 15 minute de voluntariat ce va fi realizat de către echipa ALL pentru un centru ales de bloggeri. Fiecare comentariu referitor la carte sau la campanie, dat la postul cu recenzia, adaugă încă 3 minute de lucru.˝

Eu primesc o carte – aleasă de mine, alți oameni primesc un ajutor de care au nevoie. Editura primește notorietate. Cumva, mi se pare un schimb extrem de echitabil și îmi place mult de tot ceea ce fac oamenii ăștia.

În plus, sprijin ideea de voluntariat și tare mult mi-ar plăcea să pot face ceva în privința asta și aici în orașul ăsta în care lucrurile se mișcă un pic mai greu.

Da, știu, nu sunteți obișnuiți – nici eu nu sunt – cu astfel de lucruri pe aici dar… cam toate au un început, nu? Hai să zicem doar că, de data asta, chiar mi se pare un lucru despre care merită scris. E vorba de cărți. Și despre oameni. Și (rămâne între noi, da?) îmi place proiectul ăsta și pentru că nu e unul dintre acelea la care, ca să poți participa, condiția esențială e să dai Like unei pagini de Facebook.

Despre regulament și condiții de participare puteți să citiți aici.

PS. Cartea pe care am ales eu s-o citesc și să scriu despre ea – și acum aștept să o primesc – este Regina Mătăsurilor, un roman istoric, gen literar care mi-a plăcut întotdeauna. O îmbinare a realității istoriei cu fantezia creatoare a scriitorului.

Voi, ce carte v-ar plăcea să citiți ca să-i puneți pe oamenii aceia la muncă? Ce ziceți, intrați în joc?